Inconștiența antreprenorilor când vine vorba de site-urile lor

Bun, anul trecut a fost Namebox și multe magazine online sau site-uri de prezentare ale unor firme au dispărut în neant și nu știu dacă au mai reapărut. Ieri a început etapa Webfactor unde s-a întâmplat același lucru iar multe persoane care comentau și își dădeau cu părerea anul trecut acum se plâng că au rămas fără site-uri și fără backup-uri. Na, „doar nu o să mi se întâmple și mie!”.

Bloguri, bloguri, dar să ne gândim și la cei care au magazine online, site-uri de prezentare și așa mai departe. Sunt curios dacă și ei sunt la fel de inconștienți cu acest asset extrem de important al lor? Eu îmi amintesc când am lucrat la site-ul iTUX (cum bugetul nu mi-a permis să externalizez, a trebuit să îl lucrez singur; cu 3-4 zile înainte de lansare nici homepage-ul nu era gata, darămite partea de magazin online) și am făcut două nopți albe pentru a termina fiecare pagină de produs și așa mai departe.

Pentru noi site-ul reprezintă principalul canal de conversie, iar obiectivul nostru principal pe parte de digital este să trimitem traficul în site unde lead-urile se pot documenta despre ce înseamnă serviciul de închiriere, despre produse și așa mai departe. Să pierd acum site-ul și o săptămână sau mai mult să nu îl am disponibil ar însemna că aș pierde un sfert din încasările mele lunare. That’s bad, really bad.

Tocmai din acest motiv, gândindu-mă ce ar înseamnă pentru mine să pierd site-ul, mi se pare incredibilă ușurință cu care mulți ignora aceste pericole. Ok, ți-a făcut cineva site-ul și s-a ocupat să fie online; cere-i o copie după ce l-a urcat pe server, roagă-l să îți trimită lunar câte o altă copie. Este proprietatea ta, este un tool care îți aduce venituri. Nu îți bate joc de el și de securitatea lui.

Nu sunt expert in webdesign, sysadmin și ce alte cuvinte s-au tot vehiculat în ultimile zile prin newsfeed, dar după faza cu Namebox am realizat că aveam un singur backup al site-ului și ăla realizat la momentul lansării. Yep, un an de zile de modificări și eu nu avea niciun backup actualizat. Noroc că pe Whatsapp am un grup cu doi publisheri serioși (Cetin & Cismaru) care m-au tras de urechi și m-au ajutat să îmi fac un sistem de backup-uri periodice atât la site-ul iTUX cât și la acest blog.

Simplu și ușor:

  • Instalat UpdraftPlus Backup/Restore
  • Conectat la GoogleDrive
  • configurare Backup săptămânal cu 4 versiuni în spate

Nu e nimic complicat, durează câteva minute totul, dar nu riști să pierzi un asset extrem de important pentru business-ul tău. Și din păcate tot văd și citesc despre oameni cu magazine online care și atunci, dar și acum se plâng că au rămas fără site și fără backup-uri (le făceam pe același hosting, smart) și amenință cu judecată ca să își recupereze pierderile. Nu era mai simplu să se asigure singuri?

Tot ce ține de business-ul tău este datorită ta și responsabilitatea ta. Ai un site? Asigură-te că orice s-ar întâmplat îl poți avea online în câteva ore. Ai informații, proiecte și documente? Backup în cloud, pe hard extern și în alte locații. Ai produse ori stocuri? Verifică să fie mereu în siguranță, asigură ce poți din ele. Lista poate continua mult și bine aici.

Totul depinde doar de tine și nu lăsa asta în sarcina altora.

Antreprenorii/patronii români nu știu de ce au nevoie

Din seria grupurilor de antreprenori vine astăzi un nou episod: vrem de toate, dar nu prea știm exact ce sau cum. În fiecare zi mai apar câțiva întreprinzători care cer recomandări pentru diverși furnizori, iar unele chiar mi-au atras atenția prin prisma modului în care erau scrise. Zero informații, zero planificare, zero documentare. Vrem ceva, dar nu prea știm cum să fie, ce să facă și cum să ne ajute. Dar ne dorim acel lucru.

  • „Vrem pe cineva să ne crească pagina de Facebook”
  • „Știți pe cineva care face site-uri?”
  • „Am o super idee. Vreau să fac următorul business și îmi puteți spune dacă există piață și cum o să câștig clienți?”
  • „Există pe grup o firmă care se ocupă cu consumabile?” (Realizați cât de vagă este această întrebare?!)

Am încercat să urmăresc statusurile și să văd ce întrebări urmează sau ce discuții apar. Praf și pulbere. Unii ori se aruncă orbește să se autorecomande, alții pun niște întrebări complet pe lângă subiect și când într-un final vine o întrebare pertinentă ori nu primește niciun răspuns ori i se spune ceva similar cu „păi, nu știu, ceva să fie bine”.

Nu este deloc de râs această situație, pentru că nu toată țara este reprezentată de oameni de succes. Sunt mulți oameni care își încep firme, care pot produce bani, locuri de muncă, dar care se pot pierde din progres datora unor astfel de lacune de cunoștințe în domenii non-tangențiale activității lor. Mie îmi este foarte greu să înțeleg cum atunci când vrei să investești niște bani pentru afacerea ta, nu o faci deloc calculat și informat.

Pot înțelege că subiectul de”promovare pe digital” este străin atunci când ai o firma de vândut grâu (exemplu), dar mi se pare mult mai bine pentru afacerea ta ca întâi să apelezi la cercul apropriat de business și să ceri niște referințe, să iei niște întâlniri și apoi după ce ai măcar o idee în mare despre ce îți dorești să începi să cauți random pe grupuri.

Practic avem oameni buni (sper/probabil) pe treaba lor, dar cu puțin/zero skill de „management”, pentru că altfel nu pot cataloga astfel de incursiuni în marea grădină a grupurilor de Facebook. Nu este prima atât când iterez ideea de „consilieri” pe care să îi ai lângă tine și cu care să te poți consulta. Iar aceștia pot fi diferite persoane cu care ai lucrat, colaborat și așa mai departe în decursul anilor. Oameni pe care să îi poți suna și chemă la o cafea și întrebă „Cum este cu promovarea pe net? Mă poți ajuta cu o direcție și câteva informații ca să caut și eu o firmă?”.

Am râs mulți ani la rând de acele cursuri de antreprenori sau de manageri, dar realizez pe măsură ce trece timpul că poate nu erau o idee atât de proastă. Măcar din prisma faptului că poate te învățau să cum să te documentezi pe subiecte total străine atunci când vine vorba de investiții și decizii de business.

Cum distruge micromanagementul o întreprindere cu sute de angajați

În trecut am colaborat cu o fabrică de textile destul de mare, cu câteva sute de angajați, producție pentru branduri mari de afară. Povestea clasică a fabricilor de textile din România. Era exemplu perfect de micromanagement. Exista o „doamnă directoare” care controla absolut totul. Nu exagerez, cred că verifica până și comenzile de ace pe care le cumpăra fabrica. Era fix acel gen de manager, care conducea prin frică și nimeni nu mișca în front. „Așa a zis doamna!” era răspunsul clasic la orice întrebare pe care o adresai oricui din fabrică.

Era o structură unde totul trebuie aprobat de sus, nimeni nu avea autonomie și dacă ceva se întâmpla și doamna nu era la birou fabrica aproape stătea pe loc. E foarte dificil să lucrezi cu un asemenea furnizor, unde totul depinde dacă îți răspunde doamna la telefon sau nu. Și uneori mai intervenea și patronul, un expat, care avea un stil de a discuta și a negocia dur și autoritar.

În fine, bottom line micromanagement ca la carte și o întreagă întreprindere care stătea într-un singur cuvânt și fără management pe orizonatală. Da, existau responsabili pe fiecare secție de producție, pe tiparistică, pe vânzări, chiar și un director financiar. Dar nu puteau lua niciun fel de decizie dacă nu o aproba în prealabil „doamna directoare”.

Ce s-a întâmplat recent? Din păcate, patronul a decedat iar „doamna directoare” s-a retras din motive de sănătate. Ce credeți că se întâmplă acum cu fabrică? Haos general. Producția stă în aer, nimeni nu știe ce are de produs, de livrat, ce plăti trebuie făcute, ce clienți trebuie facturați. Pur și simplu nu au habar ce să facă și încotro s-o apuce. Clienților nu li se răspunde la telefon, vizite nu se mai primesc în incita fabricii și așa mai departe.

Frumos. Asta poate face micromanagement-ul și nu vorbim despre start-up-urile noastre de câțiva angajați și cum ne văităm noi că nu putem pleca în concediu căci ne este frica că dă firma faliment fără noi. Vorbim de sute de angajați care sunt acum în incertitudine, într-un domeniu unde deși cererea de forță de muncă este imensă, implică uneori  mutatul dintr-un oraș într-altul, iar acest lucru este imposibil pentru majoritatea angajaților.

Trist, dar este o lecție bună, mai ales când o vezi îndeaproape.

Antreprenoriat înseamnă mult lucrat de unul singur

Gândindu-mă puțin la începuturile iTUX-ului, mai exact la perioada Septembrie 2016 și mai bine de jumătate din 2017, am realizat că probabil cea mai mare provocare a fost să lucrez zilnic de unul singur, 8-10 ore pe zi, indiferent de zi sau stare. Într-un fel a fost amuzant pentru că mereu îmi dorisem un birou doar al meu pentru a putea lucra în liniște…..dar nu chiar așa.

Este interesantă prima lună de antreprenoriat, poate chiar primele două luni, când ești sub efectul euforiei de început de start-up și ai senzația că poți muta munți de unul singur și că orice s-ar întâmpla vei putea rezolva totul.

Apoi se vor întâmpla următoarele două lucruri:

Va crește volumul de muncă încât nu mai știi cum să faci să ai și tu o zi de 40 ore, ori..vei avea momente de repaus în care ai vrea să râzi, să vorbești sau să te mai distrezi cu un coleg și nu ai cu cine. Mai vezi ceva amuzant pe Facebook și nu ai cui să-i arăți și depinzi doar de grupurile de Messenger sau Whatsapp sa interacționezi cu prietenii. Pur și simplu,ești izolat cu zilele într-un birou și ești doar tu cu gândurile tale, iar pe mine acest lucru nu m-a ajutat deloc. Dar DELOC.

La fel de păcătos este atunci când îți vine câte o idee genială pentru business și prima reacție este să ridici capul din laptop și să spui „Hey, am o super idee! Ce ați spune să…?!”. Dar realizezi că nu ai cui, că ești singur în birou, înconjurat de 3 pereți și o ușă de sticlă. Din acel punct începe să te apese toată această situație de „lup singuratic”…

Ți se înrădăcinează ideea de singurătate și că totul trebuie realizat de tine. Combinat cu o fobie a delegării task-urilor totul se transformă un cocktail nociv pentru business. Atunci când am început să am pe cineva alături de mine în birou, a fost foarte ciudat pentru mine, mai ales în primele luni – neștiind cum să mă comport în preajma unui coleg și cum să creez o atmosferă optimă de muncă pentru amândoi.

Mi-am dat seama că eu trebuie să fac primul pas și să încep să spun cuvintele magice: „Poți să te ocupi tu de asta?” sau „Ce ai spune să preiei tu partea asta?” ori „Tu ce ai face aici?”. Contrar tuturor panicilor mele, planeta nu s-a scufundat când nu am mai controlat eu absolut totul și am realizat cât de relaxant și eliberator este să primești la final de zi un mail care spune: „All done.”

Mă bucur că am ieșit din acel cerc vicios de lucrat de unul singur non-stop. O dată pentru că întotdeauna a lucra în echipă înseamnă mai multă valoare pentru business, apoi pentru că îmi oferă mie mai mult timp să mă gândesc la cum să cresc business-ul și mai puțin la cum să-l dăsfașor.

Am învățat în sfârșit că nu am eu mereu cele mai bune idei sau soluții și că oamenii din preajma mea sunt uneori mult mai buni decât mine la anumite task-uri.

Dezvoltarea produsului sau creșterea agresivă pentru un start-up?

Încercând să ies din zona de confort, am început să schimb complet genul de evenimente la care merg, ajungând astfel și la întâlniri de tech & start-ups. A fost extrem de bine și m-am întâlnit cu oameni cu un mindset complet diferit și cu o gândire extrem de analitică asupra tot ce înseamnă start-up, dezvoltare, inovație și agresivitate în piață.

La ultima astfel de întâlnire am avut o discuție extrem de intensă și directă despre cum un business precum iTUX ar trebui să se dezvolte în cel de al doilea an de funcționare. Punctul principal de discuție a fost alegerea pe care am făcut-o anul trecut de a mă concentra extrem de mult pe dezvoltarea serviciului, în detrimentul creșterii agresive.

Am insistat să mă ocup de fiecare client, de fiecare probă, tocmai pentru a putea înțelege ce facem bine, ce nu facem bine și cum putem să îmbunătățim tot procesul pentru a elimina orice greșeală din flux. Am vrut să înteleg clientul. Practic, ne-am concentrat exclusiv pe a îmbunăți calitatea servicului final oferit clientului și mai puțin pe a aduce extrem de mulți clienți în showroom.

Cealaltă variantă ar fi fost să încerc o creștere agresivă, susținută printr-un push enorm de marketing care mi-ar generat un volum mult de mare de clienți. La prima vedere părea o decizie mult mai bună pentru un start-up tocmai pentru că ar fi adus încasări net superioare. Dar nu știu dacă pentru un business, precum iTUX, inovator pe piața din România, ar fi fost bine pentru că ar fi însemnat mai puțin timp acordat cunoașterii fiecărui client și posibil mai multe erori. Mi-a fost frică să nu plec din start cu un renume negativ în piață. Fix asta am încercat să evit anul trecut și am încercat să am aproape zero clienți pierduți sau nesatisfăcuți. Ceea ce am și reușit.

Privind acum în spate, realizez că poate trebuia să le balansez, să nu mă fi concentrat doar pe una dintre aceste direcții de busines. Dar asta e plăcut în antreprenoriat, înveți de fiecare dată ceva nou, tocmai din propriile decizii și acțiuni.

Cel mai bine este să ieși din birou, din bula business-ului tău și să încerci să obții cât mai mult feedback din piață, din alte domenii, de la alți antreprenori cu mai mai multă experiență. Discută cu oameni, cere sfaturi, cere păreri și la final pune toate informații pe tablă și vezi ce concluzii poți trage și ce soluții ai pentru viitor.

Bătaia de joc a patronilor români

„Las-o că merge și așa! Nu e treaba mea!” este principiul de funcționare al multor patroni, furnizori de servicii de prin București (cel puțin). Îi caracterizează o lipsă de interes, încearcă să forțeze mereu limita parteneriatului prin nerespectarea termenelor stabilite și prin fluctuația calității.

De ce își permit mulți furnizori să se comporte așa? În primul rând pentru că există segmente unde oferta este mult sub cerere și atunci au poziție dominantă, iar în al doilea rând, ei nu reprezintă interfața directă către clientul final. Automat, nu au explicații de dat, nu au business de „pierdut” sau imagine de păstrat. 

Ce dacă au spus că e gata la ora 11:00 și nu este? Știu că tu o să înțelegi, că într-un fel sau altul nu ai încotro. Pentru ei, treaba se oprește acolo, nu sunt capabili să vadă mai departe de un parteneriat și de un contract. Nu sunt capabili să înțeleagă că dacă ei livrează ce și cum au promis, clientul final este mulțumit și o să revină sau o să mă recomande mai departe. Iar asta nu înseamnă încasări mai mari doar pentru mine, ci și pentru el. Că doar e un parteneriat win-win: eu am clienți, el are clienți.E simplu. Dar asta înseamnă să poată gândi mai departe de mine.

Și după ce te tot lovești de astfel de probleme, cu mai mulți furnizori, ce faci? Faci un efort, modifici bugete viitoare și încerci să internalizezi cât poți de mult operațiunile care îți aduc probleme.

Aici este paradoxul. Mi-am dorit mereu să externalizez cât mai multe operațiuni, sub raționamentul costurile mai scăzute și ale durerile de cap  de care scapi. Externalizarea este bună doar atunci când nu îți aduce costuri adiționale nonfinanciare prea mari: nervi, întârzieri, clienți pierduți, clienți nemulțumiți, timp pierdut, strategii date peste cap.

Când tragi linie s-ar putea să realizezi că, deși în cifre s-ar putea să fie mai scump, este mult mai viabil pe termen lung să internalizezi. Iar pentru unii, business-urile sunt gândite pe termen lung, nu doar să avem niște încasări astăzi și mâine.

Pentru mulți, mentalitatea se oprește la „îți fac asta, te costă atât și ne auzim mai încolo!”. Apoi se plâng că nu merge treaba și nu mai au clienți.

Antreprenorul român vrea să plece cu tot profitul acasă

Cum Decembrie a fost o lună mai lejeră la birou, am profitat și am participat la un eveniment organizat de oamenii de la Impact Hub și EY, intitulat „Barometrul afacerilor de tip startup din România”. Din păcate, reușesc doar acum să scriu despre acest lucru.

Pentru început, vă las aici link-ul pentru descărcarea studiului. Dacă ești un antreprenor la cârma unui start-up la început de drum (1-3 ani de experiență), te poate ajuta să vezi unde te situezi ca mentalitate sau viziune/strategie în piață.

Ce mi-a atras atenția în studiu?

Grafic Start-up 1

Grafic Start-up 1

Bun, 85% dintre cei chestionați au raportat pentru start-up-ul lor un venit total de sub 50.000 EUR, asta însemnând o medie a veniturilor de 4000 EUR pe lună (+/- câteva sute), un venit normal ținând cont ca dintre cei 406 antreprenori ce au răspuns la chestionar, 65% au business-ul de maxim doi ani.

Eu m-am mirat, în schimb, când am văzut răspunsul privind veniturile personale ale antreprenorilor: 25% câștigă între 1000 și 2000 EUR, iar 16% câștigă peste 2000 EUR. Așadar 85% au firme care generează cam 4000 EUR pe lună venituri, dar 51% pleacă acasă cu sume mai mari de 1000 EUR, unii chiar și cu 2000+ EUR.

Eu nu înțeleg cum vrei să crești un start-up, un brand, pe termen lung dacă pleci acasă cu 25%-50% din încasări?! Practic, iei cam tot profitul acasă. Investițiile unde sunt? În același timp, 67% dintre ei consideră foarte dificil sau dificil să asigure fondurile pentru creșterea numărului de angajați. Ironic, nu?

Îmi este greu să văd un business unde profitul se consideră salariu pentru antreprenor ca fiind unul pe termen lung și cu viziune de dezvoltare. 

Grafic Start-up 2

Grafic Start-up 2

Continuăm cu zona în care se vor aloca cele mai multe resurse pentru anul 2018 și constat că pe primul loc este „Promovarea”, iar „Definirea produsului/serviciului” și „Optimizarea modelului de business” sunt de abia pe locurile 3 și 4. Ok, promovarea este clar importantă, mai ales pentru business-uri bazate pe vânzări/e-commerce unde bătălia este acerbă. În schimb, consider sănătos pe termen lung (3-5+ ani) să lucrezi la fel de mult și la calitatea produsului/serviciului tău. Degeaba te promovezi ani de zile dacă nu schimbi sau nu îmbunătățești ceea ce oferi.

Start Up Nation și lipsa mea de încredere

Când am auzit prima dată de proiectul Start Up Nation, prima reacție a fost de bucurie și entuziasm. Eram surprins de proiect și m-am gândit imediat cum „în sfârșit” există și un demers pentru antreprenorii din România, la un nivel semnificativ mai mare decât multe alte proiecte despre care citisem.

După care am început să mă documentez și să întreb prin stânga și prin dreapta despre condiții și clauze. Na, le considerăm decente la momentul respectiv. Să ții firma trei ani, să îți ții angajații vreo doi ani și așa mai departe. Nu părea nimic ilogic sau complicat de realizat pe termen lung, erau viabile cerințele. Deja îmi imaginam cum putem deschide una sau două locații noi sau poate un atelier in-house de croitorie și nu numai.

Mi-ar fi plăcut mult, în primul pentru că ar fi însemnat scurtarea cu aproape doi ani durata de implementare a planurilor de dezvoltare pe care le avem pentru iTUX, dată fiind această sursă de finanțare gratuită venită din partea statului. Și doi ani inseamnă enorm. Pur și simplu, planurile noastre pentru 2020 era posibile încă din 2018, adică de acum.

Însă, luând în calcul tot ce se întâmpla prin țară în acea perioadă și toată acea instabilitate politică și fiscală, am început să îmi pierd din entuziasm și oarecum din  încrederea/speranța că poate apărea în România un proiect mișto și viabil care chiar să ajute antreprenorii. Am ajuns să nu mai cred că Start Up Nation poate funcționa și poate fi dus la bun sfârșit de către statul român. Poate a fost doar un feeling, dar ceva m-a făcut să am convingerea că nu vor ajunge să pompeze toți acei bani în piață, bani pe care urmau să îi pompeze fără nicio garanție și nicio asumare financiară din partea „antreprenorului”.

Atât timp cât nu se cere viitorului antreprenor să vină cu vreun procent din finanțare ci efectiv i se oferă șansa să construiască un business (cu potențial sau nu, viabil sau nu, fără analize serioase asupra riscului pe care acest business îl poate pot ridica) cu niște bani care nu îl costă nimic, șansele ca aceste proiecte înscrise să nu se ridice la nivelul planurilor/strategiilor „desenate și imaginate” în cererea de aplicare sunt mari. De ce? În primul rand, prin finanțarea integrală statul elimină orice stres/risc și scade semnificativ angajamentul antreprenorului față de „propriul” business: „Aia e, nu merge, am pierdut banii statului, nu pe ai mei!”.

Și dacă (când) se va întâmpla acest lucru și va realiza cum sume mari de bani au fost risipite pe business-uri ireale sau „vândute pe olx„, atunci guvernul o să taie de la următoarele proiecte similare. Iar un Start Up Nation remodelat, cu obligație de co-finanțare din partea aplicantului, cu analize serioase asupra potențialului unui business plan înscris nu este neapărat o idee rea. Dar acum le vom oferi motive să zică „noi am vrut să dăm, dar lumea nu a fost în stare să facă ceva cu banii ăia!”. Ceea ce s-ar putea să fie pe jumătate adevărat.

Îmi pare rău că am ajuns să citesc știri despre cum încă nu s-a început finanțarea proiectelor deja aprobate și așa mai departe (sursa). Dar mă bucur că nu am aplicat că mai apoi să fiu dezamăgit de statul român.

Este aiurea să realizezi că orice ai vrea să faci pe parte de business sau antreprenoriat, la nivel mic/mediu, nu ai niciun fel de ajutor de la nicio instituție a statului. 

Când devin brandurile supraexpuse?

Tot urmăresc prin stânga și prin dreapta diferite persoane pe Instagram, cam din toate sferele online-ului, doar de distracție, iar uneori încerc să privesc totul din punct de vedere profesional.

E clar că trăim într-un trend al influencerilor și al “product placement-ului”, dar ceea ce anumite persoane sau branduri (iar la branduri e mai nasoală treaba) nu înțeleg este faptul că prin fenomenul de saturație nu îți aduci mai mulți fani sau clienți. Nu cantitatea contează, mai ales dacă alegi să faci marketing prin intermediul aceluiași grup de oameni mereu.

Sunt persoane care pe Instagram postează 30-40 story-uri pe zi, dintre care 30-35 sunt cu plasare de produse ori tag-uri laudative la adresa unor branduri și așa mai departe. Bravo lor, au comunități, like-uri, reach. Cool!

Eu văd aici, din prisma unui simplu consumator, două probleme: acum unul sau doi ani, când influencerul X începea să își construiască comunitatea și m-a câștigat ca follower, accentul era pe el, pe calitatea conținutului (fie el foto, video ori text), a ținutelor, a ideilor și așa mai departe. Făcea ceva mișto, fără sa fie platit. Bravo! Acum totul este “paid content”, iar încrederea mea în acea persoană a scăzut considerabil, pentru că nu mai știu ce e real din ce laudă. Te urmăream pentru ce făceai și ce gândeai, iar acum nu faci decât îmi arați non-stop niște produse, precum o emisiune de teleshopping mutată pe Instagram. Eram acolo, in comunitatea ta și acum îți dau unfollow. M-ai plictisit cu același conținut promoțional.

Doi la mână, mi se pare complet eronat, din punct de vedere al unui brand/influencer (căci nu știm dacă așa vrea influencerul sau dacă așa cere brandul/agenția), să saturăm până la limita superioară consumatorul cu aceleași mesaje comerciale, zi de zi.

Sunt câteva persoane care în fiecare zi îmi arată aceleași produse de la aceleași douăfirme. In fiecare zi, fără excepție, trebuie sa aud “guys, uitați o chestie cool de la X! Este WOW!”. Am înțeles din prima, să știi, nu trebuie să mi-o bagi pe gât zilnic, cu săptămânile.

Too much! Vreau mai mult conținut realizat personal și non-brand, nu doar poze la produsele primite. Uneori verific sa nu fiu pe profilul brandului, cãci este așa ușor de încurcat.

De ce insistăm să exagerăm cu tot ce facem? Orice film văzut în avanpremieră este de Oscar, de ce orice activare a unui brand este “WOW”, de ce tot ce primim este excepțional? De ce proporția între mesaje comerciale și mesaje personale este atât de disproporțională?

De ce nu avem coloană să spunem când ceva este nesatisfăcător sau dezamăgitor? Doar pentru că ne este frică ca cineva, undeva, ne va tăia de pe listă? Este acest lucru mai important decât imaginea și credibilitatea în fața propriei comunități?

Uneori trebuie să mai și refuzi câte un client – Jurnal iTUX (7)

Asta dacă nu crezi că mereu este valabilă expresia „clientul nostru, stăpânul nostru”, acest mit al colegilor de la sales. Nu am simțit că sunt „om de vânzări” și de aceea am încercat stau oarecum departe de vânzări și de interacționat direct cu clienții, la joburile din trecut.

Când am demarat iTUX a trebuit să îmi asum rolul de consilier și să lucrez direct cu absolut fiecare client care ne făcea o vizită în showroom. Cum asta nu era suficient, m-am ocupat și de customer support, atât prin email-uri cât și prin telefon.

Am început astfel să interacționez cu tot felul de potențiali clienți, unii extrem de cool și înțelegeau business-ul, regulile și beneficiile. Din păcate, oricât de bine încerci să realizezi un profil de client, fix acel client țintă pe care ți-l dorești, acest lucru este imposibil. Nu poți avea doar clienții pe care ți-i dorești, mai ales când ai un serviciu util și benefic pentru o gamă largă de persoane.

După câteva situații problematice am realizat că oricât de mult mi-ar plăcea să fie mai multe încasări în raportul de final de lună, este mai profitabil din multe alte puncte de vedere să refuz un client.

Vorbesc de acei clienți care vin cu atitudine de stăpâni pe plantație, care ignoră orice fel de regulă sau formă de respect. Îi recunoști ușor: „Da de ce îți trebuie două zile să modifici ținuta? Fă-o până diseară, sefu’!” sau „De ce să fac programare? Vin eu când vreau și mă primiți!”, iar lista poate continua mult și bine cu exemple de care m-am lovit anul acesta. Vorbim de cei care vin puși pe scandal și care caută orice fel de motiv pentru a-ți provoca, în propriul showroom, scandal pentru ca mai apoi să te poată săpa la preț și la bani.

Așa am realizat că este mai sănătos pentru mine și pentru business să găsesc cea mai politicoasă metodă de a refuza un client și chiar să o și fac. Pentru că uneori prețul unei închirieri nu acoperă stresul, cearta, jignirile și reclama negativă pe care ți-o face un astfel de client atipic, fără niciun motiv real în spate.

Pe termen lung este mai profitabilă o încasare pierdută. Nu te speria că dacă îl refuzi, nu o să mai vină altul. Este nociv să consideri orice potențial client profitabil, indiferent de profilul acestuia. Este o dovadă de caracter, atât a ta ca manager cât și a business-ului în sine, care își păstrează un anumit de segment fidel de clienți.

Nu este nicio tragedie la final de zi, nu scad vânzările catastrofal iar angajații sunt mai împăcați când sunt conștienți de faptul că există front comun împotriva unor astfel de clienți nocivi.