11 Septembrie. 15 ani. Să ne bucurăm, în România este bine.

În 2001, eram un copil de 12 ani și mă întorceam de la un parc de distracție, de pe lângă Tel Aviv, către casa în care îmi petreceam vara. Auzim prin stație, de la alți colegi, că în New York a fost un accident aviatic, un avion a lovit un zgârie nor. Nu se știa că e WTC. A urmat al doilea avion și apoi s-a știut despre ce este vorba. WTC, Pentagon, Casa Albă.

Reacția în Tel Aviv nu a fost una liniștită, după ce s-a vehiculat termenul „atac terorist”, crezând că Israel este o posibilă viitoare țintă. Și așa, drumul vesel dinspre „Luna Park” a devenit unul lung și urât pentru un copil. Pe autostradă, filtre de poliție și armată (în Tel Aviv nu era nicio noutate să vezi armată cu un Tab/Tanc la semafaor), eram scoși din mașină de oameni înarmați, ni se puneau mâinile la cap, ni se verificau actele la sânge și ni se percheziționa mașina. A doua zi trebuia să plec spre București, începea școala și vacanța mea se termina. Nu mai știu dacă chiar am plecat sau au fost zborurile amânate. Eu încă nu înțelegeam de ce sunt tancuri pe autostradă. Mi se părea ceva demn de „C&C: Red Alert”. La 12 ani descopeream prima dată ce înseamnă frica unui oraș, unei țări. Eram român, un turist, nu înțelegeam mai nimic din teama lor. La noi nu se întâmpla vreodată așa ceva. Eram copil, nu aveam telefon, smartphone sau camera foto și nu am putut surprinde pe „film” ce vedeam acolo. Mi-au rămas doar în amintire, niște amintiri normale din copilărie.

Am ajuns și în New York și am insistat să merg la Ground Zero. Acum 5 ani nu era nicio fântână, nici proiecte imobiliare acolo. Era doar un gard și din loc în loc, flori. 2996 morți. La Colectiv au fost 64, că să ne dăm seama de magnitudine.

Soarta a făcut să simt revoluția din Libia extrem de intens, avându-l pe tata acolo, izolat în casă, ascunzându-se de gloanțe. Îmi băgasem picioarele în canalele de știri de la noi și timp de câteva luni urmăream doar Al Jazeera și ceva CNN. Telecomunicațiile picaseră și eu urmăream live la TV cum armata rebelă intră în Tripoli. Două zile am încercat non stop să prind linie stabilă către telefonul lui, să aflu că e ok și în viață. In sufletul unui fiu nu este ușor să îți fie frică pentru viața unui părinte și să îți susții celălalt părinte, care este la pământ.

Singura șansă de comunicare erau niște email-uri, pe un internet de satelit. Câteva fragmente mai jos.

Ieri dimineata am ramas iarasi fara apa. Am inteles ca in urma luptelor din 22-25 aug. a fost afectata reteaua de distributie a apei potabile. Cica se ….lucreaza.  Am mai gasit cate ceva prin magazine. Chiar si fructe.

Aici s-a lasat LINISTEA !!! Semn ca totul s-a terminat. Adica razboiul. Dar pt mine , nu linistea este primul semn ca s-a terminat razboiul, ci faptul ca a revenit NET-ul !!! Daca mai avea cat de cat putere Gadhafi, inca nu aveam net. Asa ca ….  S-A TERMINAT !

Dar ca sa fie tabloul complet, trebuie sa va spun ca au fost si cele mai sangeroase lupte duse in oras. 30 de ore de chin. Dupa cum se sarbatoreste acum in oras, cred ca s-a terminat cu Gadhafi. Eu nu am vazut inca stirile la CNN.

Atașate erau aceste imagini:

La puțin timp după căderea lui Muammar al-Gaddafi mi-a venit și mie rândul să petrec o lună de zile în Libia. Stăteam într-un bloc, într-o zonă „safe’ a orașului (vorba aia, prindeam în sufragerie wi-fi-ul celor de la Rompetrol) dar tot mă trezeam noaptea la zgomotul exploziilor de prin oraș sau a rafalelor de anti-aeriană.  Într-o dimineață, rămas singur în casă, cobor să îmi cumpăr țigări, de la magazinul din blocul vecin. Mă simțeam în siguranță, lumea începuse să se obișnuiască cu un puști european de 24 ani, care nu prea avea ce căuta acolo. Cobor din bloc, cu ochii în telefon, încercând să trimit ceva mesaje pe Whatsapp spre România și după doi pași ridic ochii: 30 sau 40 soldați, cu mitralieră în mână, câteva camionete cu anti-aeriene și 3 taburi de transport. Erau în parcarea blocului. La două sau trei ore distanță primim un telefon de la Națiunile Unite (UN) prin care eram rugați să stăm în casă, weekendul ce începea. Se aștepta un convoi militar din Benghazi către Tripoli și apoi ceva lupte de stradă, la marginea orașului și era risc de rachete trase aiurea și explozii. Nu vorbim de soldați antrenați, ci de tineri de 25-35 ani care s-au trezit cu o armă și o grenadă în mână. (poveste amuzantă, dacă se o putem numi așa: au vrut să tragă cu rachetă într-un hotel unde stătea o delegație străină și au ratat hotelul și au nimerit blocul de lângă, în apartamentul a doi bătrâni, pe care i-au lăsat fără bucătărie, la propriu).

 Chiar dacă apartamentul meu era la etajul 7 sau 8, prin tavan se mai vedeau urmele  gloanțelor rătăcite, trase în timpul luptelor pentru capitală, de care vă spuneam mai sus. Pentru ei era ceva normal, nu simțeau teama sau frica pe care o simțeam la evrei, în Tel Aviv. Erau fericiți că au scăpat de un dictator. Vă pare cunoscut sentimentul? Schimbaseră câțiva prim-miniștrii într-un an. De ce? Mi s-a spus că „unii au renunțat, unii au fost răpiți, unii amenințați”.

Că acum e un haos general în țară, că se bat regiunile între ele, că au două (sau trei) guverne în același timp, că își blochează între ele producția de petrol (mare parte din PIB-ul lor de 80 Miliarde USD în 2012) și că țara e ușor acoperită de ISIS este doar o urmare nefericită a trecerii de la dictatură la „democrație”.

După un Tel Aviv unde mașinile capcană sunt și acum la ordinea zilei, după un Tripoli unde nu știai cine trage în cine, săptămânile trecute ne-am uitat cu toții la o încercare de lovitura de stat în Turcia. Vorba aia, auzeam de lovituri de stat prin filme sau prin cărți. Well, acum era aici, în Istanbul, aproape. Avem nu știu cate zboruri directe pe zi către ei. Așadar, mă repet: în România este bine. Nu trăim cu frica unei mașini capcană. Nu trăim cu frica că mâine un avion Tarom o să intre în SkyTower. Nu trăim cu frica unei bombe. Nu vedem tancuri pe stradă cu soldați înarmați până în dinți pe ele decât de 1 Decembrie. Când auzim un breaking news la televizor nu încremenim de frică. Nu ne este frică să mergem cu metroul și încă punem statusuri pe Facebook când vedem când un jandarm/soldat înarmat, pe magistrala de Pipera.

Lumea nu este în cel mai pașnic moment al ei. Asta este clar. De ce și cine trage sforile nu știm noi. Suntem mici, suntem români.

De asta zic, pentru tine, momentan este bine. Suntem într-o oarecare siguranță liniștitoare.  Să ne bucurăm pentru asta, cât putem!

(Sursa cover: Wikiepedia)

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns