Fake-urile: industrie pentru unii, mândrie pentru alții

Hublot pe încheietura unui taximetrist, o geantă Hermes în RATB și Ray Ban-uri la 99RON pe internet. Doar câteva exemple de fake-uri pe care le întâlnim în fiecare zi pe stradă. Asta ca să nu băgăm în discuție sutele de genți LV pe care le recunoști ca fiind fake-uri de la distanță, având alt logo pe ele. Dar cine e dispus să dea niște lei pe un fake nu are „background-ul” să știe cum arată un original. Doar au auzit de la TV că nu știu ce vedetă a dat niște mii de euro pe o geantă LV.

Eu nu înțeleg obsesia pentru fake-uri, lăsând la o parte răul pe care îl face retail-ului, pentru că nu este absolut deloc credibil. Degeaba ai un ceas de zeci de mii de euro la mână dacă tu ești taximetrist. Care e rolul acelui fake? Te crede cineva? Până și tovărășii taximetriști știu că e fake, deci nici măcar în fața lor nu te poți lăuda. Sau dacă tot mergi pe replici, măcar ia unele cât de cât credibile. Nu îți lua un Hublot, încearcă și tu cu un Longines, spui că l-ai prins la reducere și ai dat „20 bulioane” pe el. Eventual, după ce ți-a ieșit un bilet șmecher la pariuri. Totul stă în poveste.

Aceeași poveste o regăsim și la dive, care știu că nu pot da bine la like-uri pe Facebook dacă nu apare în poză măcar o geantă scumpă. Dacă colega aia nasoală a primit o geantă scumpă, vrei să ai și tu una, doar că nu ți-o permiți. Asta e, știi pe cineva care le aduce din Turcia/China și te poate rezolva cu puțini lei.

Ok, da, cunosc și persoane cu bani care își cumpără accesorii de lux originale și merg cu metroul, pe jos sau accesorizează o geantă de 800 euro cu un tricou de la Zara. Dar na, asta înseamnă să ai stil, să poți jongla cu produse din range-uri diferite de preț, într-o ținută mișto. Vorbim de cu un totul alt profil social sau economic și nu intră în povestea noastră.

E distractiv când vorbim doar despre piața din România, cum diverși/diverse cumpără fake-uri doar pentru a se lăuda altora de nivelul lor cu noile achiziții. De obsesia noastră de a ne lăuda cu lucruri pe care nu li permitem, cu vacanțe pentru care face împrumut la bancă sau mașini scumpe parcate în fața garsonierei din Berceni.

Dacă tragem puțin o linie și privim la nivel global, cifrele devin imense. Vă las o simplă cifră aici: industria fake-urilor a atins în 2016 cifra de 1.7 trilioane de dolari, potrivit International Anti-Counterfeiting Coalition. Ce falsificăm? Cam orice. De la genți de lux, parfumuri, telefoane, jocuri, banane și căpșuni. În topul produselor contrafăcute rămân adidașii. Toți vrem o pereche de Superstar la 150 lei.

Superstar-shop.ro vinde

Superstar-shop.ro vinde „produse originale”

Oficial, 2.5% din toate bunurile tranzacționate la nivel global sunt falsuri și aici nu intră nimic din pirateria digitală (Ami, vezi, dacă nu urmezi sfaturi de pe net, nu crești procentajul). Procentajul crește atunci când ne mutăm atenția către information and communication technology (ICT), unde media este de 6.5%. Practic, 1 din 5 telefoane vândute la nivel global este fake. Bun, bun, dar ne plac iPhone-urile de la 100 dolari.

Conform unor cifre din 2016, cele mai piratate branduri la nivel global sunt: Rolex ,Ray-Ban, Louis Vuitton și Nike. Doar că Nike în categoria cea mai contrafăcută.

Așa a apărut Alibaba Big Data Anti-Counterfeiting Alliance, cu 20 de membri precum Louis Vuitton sau Swarovski, cu singurul scop de a identifica și bloca anunțurile ce vând produse piratate. De ce presiune pe Alibaba? Well, chinezii vând 14.5 miliarde de produse anual, comparativ cu cele 5 miliarde plasate de Amazon. Aparent, au un sistem care scanează 10 milioane de anunțuri în fiecare zi, iar în ultimile 12 luni au reușit să închidă peste 180.000 conturi care se ocupau de tranzacționare de produse pirat. De asemenea, au oferit informații cu ajutorul cărora au fost închise peste 675 locații în care se produceau produse contrafăcute. Good guy Alibaba.

Râdem, glumim, dar vorbim de o industrie a fake-urilor de X ori PIB-ul României. În New York, dacă mergi pe Canal Street, te așteaptă băieții cu un catalog printat, doar pui degetul pe produsul pe care ți-l dorești și în câteva minute apare asistentul cu produsul tău, ambalat și în punga magazinului. Cred că în curând o să dea și o chitanță fake, să te poți lăuda și cu ea. Dar aici vorbim deja de fake-urile scumpe, ori de produsele originale furate din fabrici sau de pe transport. Cum majoritatea produselor contrafăcute au ca sursă China (63,2% din capturi) există o presiune foarte mare, mai ales din partea SUA care au cel mai mult de suferit din cauza pirateriei asupra site-urilor gen Alibaba.

Noi suntem încă în etapa fake-urilor de cea mai proastă calitate, cu nume scrise greșit, cu design-ul unei genți, dar cu logo-ul altui brand și așa mai departe. Nici măcar la fake-uri nu stăm bine.

Dar avem Hublot la mână și LV pe braț.

Cum a fost la Startup Weekend Bucharest

Avantajul de a fi prieten cu influenceri este că, uneori, reușești să ajungi la evenimente unde uiți să îți cumperi bilete, exact cum a fost cazul când am aflat de Startup Weekend Bucharest cu o zi înainte de a avea loc.

De când cu iTUX, încep să tratez mai serios și atent evenimentele de business, pitch-urile și să fiu la curent cu piața și industriile conexe. Este un pas spre o mai bună productivitate profesională, pe care mi-am propus-o anul acesta. În plus, e un bun “barometru”, să vezi cum te situezi tu cu restul ideilor de vin din spate sau ca nivel de profesionalism, charismă și așa mai departe.

Câteva idei după pitch-urile finale…

  • Cine spune că nu poți transforma o idee într-un plan aproape final de business într-un timp scurt, se înșală. Participanții de la SW Bucharest au trecut de la o simplă idee la o prezentare de pitch în 3 zile. Unele prezentări erau bine structurate, cu planuri financiare, cu demo-uri și alte informații care pot face diferența în atragerea unor “investiții”.
  • Structura proiectului mi se pare eficientă și mișto: incubator maraton cu sesiuni de mentoring și private discution, muncă în echipă și pitchuri finale. Te trece în doar 3 zile prin ce trece un antreprenor în câteva luni. 🙂
  • RESEARCH – oricât de mult vrem să sărim peste această etapă, este extrem de important să te documentezi și să studiezi piața pe care vrei să lansezi un produs sau un serviciu. Și nu un simplu search pe Google; du-te pe “stradă”, testează produsele altora, discută cu ei, discută cu oameni ce le-au folosit produsele și așa mai departe. Testează, documentează-te, discută, citește. 
  • REALITATE – toți vrem să găsim ideea care să ne facă milionari în euro peste noapte și avem senzația că propunerea noastră este utilă pentru tot globul, dar hai să fim REALIȘTI. Nu poți veni la un pitch și să spui că “plug-in-ul tău de browser care prescurtează ToS-ul site-urilor” are ca potențiali clienți toată populația globului și a internetul. S-ar putea să fie o „mică” exagerare. Ce să mai zic despre core-target și broad-target, ei susțineau că au un potențial de 7 miliarde de clienți.
  • FEZABILITATE – orice proiect sau business trebuie să aibă mereu un scop clar, să acopere o nevoie existentă ori să educe targetul că există o nouă variantă de a face ceva.  Acest scop poate să fie inedit sau poate să fie o reinterpretare, dar mereu trebuie să fie palpabil și realizabil. În 2017 încă vin idei de conectare a producătorilor de legume cu potențialul client de la oraș. Really? Iarăși? Și vorbim aici de România, unde nivelul de penetrare a internetului, de folosire a PC-ului sau de ÎNȚELEGERE a ideii de ecommerce este… zero. Încerci să vinzi o soluție de ecommerce votantului PSD-ului. 
  • PREZENTĂRI SIMPLE – când ai doar trei minute să îți „vinzi” ideea, trebuie să reușești să concentrezi un întreg plan de business în câteva slide-uri! Din cele 10 prezentări de la Starup Weekend Bucharest, cred că la vreo 5 sau 6 am stat curios până pe la finalul prezentării ca să ÎNȚELEG exact ce face produsul lor. Aceeași problemă au avut-o și membrii juriului care tot adresau aceeași întrebare: „So what exactly does this do?”.  Începe prezentare printr-un cârlig care să atragă atenția asupra problemei și apoi vino imediat cu soluția. Primele 2-3 propozii, ca să înțeleg și eu despre ce e vorba. 
  • Diplomație – când întreg juriul îți spune că este al-x-lea eveniment la care vii cu același pitch extrem de slab, fiind mereu refuzat și că nu te pricepi deloc la pitch-uit, nu e recomandat să începi să faci scandal, să jignești juriul (spre deosebire de alte concursuri sponsorizate de câștigători, aici membrii juriului chiar erau din film și cu experiență în spate) și să te lauzi că ce cal breaz ești tu. Eu, ca simplu observator la eveniment, te asigur că după show-ul asta nu voi vrea să lucrez/colaborez/folosesc serviciile tale niciodată. (Andrei B., ti-am promis ca te vei amuza; minutul 57 din clipul de mai jos)

Două idei mi s-au părut extrem de bine gândite pentru target-ul și pentru nevoia pe care doreau să o satisfacă și pe care să o monetizeze real și viabil.

Una dintre ele a și câștigat, echipa WIMS care a venit cu o soluție tehnologică (nu doar o idee, ci un prototip funcțional) pentru „tagging, tracking and locating”, special targetată către organizatorii de festivaluri și evenimente. O soluție diferită de chipurile RFID, ceva apărut în ultimile 6 luni.

A doua era o tentativă de private tutoring, o platformă peer-2-peer direct, fără să te pună să ieși din platformă și să te conectezi la Skype. Nu au venit cu demo sau ceva, dar ideea mi-a plăcut. E ceea ce mă deranjează uneori pe Coursera sau Udemy, lipsită de conexiune reală și directă cu un profesor/speaker.

Dar a fost bine, mi-a plăcut și mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai multe evenimente de acest gen sau precum Startarium de anul trecut.

Eu sigur voi încerca să merg la cât mai multe 🙂

P.S.: Colegi de la Startup Week Bucharest, sfat prietenesc: dacă mai filmați, faceți-o și voi pe landscape. E crimă clipul de mai sus, portrait.

Business-urile de costume la comandă din România

„Dai un ban, dar stai în față” tot auzeam când eram copil. Nu dădeam multă atenție până acum câțiva ani, când am început să învăț nișa premium/high quality, pe costume bărbătești. Am realizat că, dacă vrei să oferi calitate, o să ai costuri mari (ok, vorbim de business mici și mijlocii, nu de corporații care au o altă putere de negociere). Ușor, ușor ajungi în punctul în care trebuie să iei aceea decizie „strategică” și să îți alegi un model de business.

Sunt 5 „indicatori” cu care jonglezi atunci, dacă dorești să te poziționezi pe o piață high quality: costuri de producție, costuri operaționale, customer service, prețuri de vânzare și un portofoliu de clienți. Iar după ce am văzut în România, în anii în care am lucrat/colaborat cu mulți jucători de pe piață, am realizat că există o singură regulă: nu îi poți avea pe toți 5 „mari/ridicați„. Trebuie mereu să renunți la unul pentru a-l putea crește pe altul.

Premium services and products

Poți avea costuri de producție, operaționale mari, un customer service de calitate (time consuming), dar și prețuri ridicate, plus un portofoliu redus de client. (4 mari/ 1 redus). Acesta este modelul de business care pune accentul pe calitatea ridicată a serviciilor și a produselor. Vrei serviciile sau costumele lor? Scoți mai mulți bani din buzunar pentru că știi că te poți baza oricând pe ei, 24/7, pentru orice serviciu complementar obiectului lor principal de business și pentru că ești sigur că produsul pe care ți-l vor livra o să fie la cele mai înalte standarde de calitate.

Vrei să zboare consilierul vestimentar la tine, atunci când ești plecat din țară, pentru a-ți comanda noi costume? Costă, dar o să vină și o să ai parte de servicii premium. Showroom-ul e elegant, privat și departe de privirile trecătorilor. Vrei doar să îl suni și să îi spui că ai nevoie de două costume albastre și de restul să se ocupe el, iar tu să îți primești costumele peste o lună? Vrei, normal că vrei.

Dar în spatele acestor business-uri se află mulți oameni calificați și cu multă experiență care susțin serviciile de calitate. Produsele se realizează în ateliere proprii, unde calitatea este atent supravegheată, iar atunci când intervine o urgență, știi foarte bine că au posibilitatea de a-ți realiza o cămașă într-o singură zi.

Less attention but more clients

Văd prin România business-uri care încep precum cele de mai sus, dar realizează că este mai profitabil la final an să mizezi pe cantitate, decât pe calitate. Și adoptă un model de business bazat pe costuri mari, prețuri mai mici, împreună cu un customer support de o calitate și implicare medie (4 mari/ 1 redus). Ce rezultă de aici? Un portofoliu de clienți mărit, care îți garantează volume de vânzări mai mari, chiar dacă coșul mediu de cumpărături e sub al celor din categoria de mai sus.

Majoritatea din România se îngrămădesc pe acest segment, pentru că e cel mai facil pentru ei de pornit și de dezvoltat un business aici. Nu este neapărată nevoie de oameni extrem de bine pregătiți pe parte de consiliere, de tipariști, de un atelier propriu (costuri fixe și oameni bine calificați). În continuare ai costuri operaționale ridicate, pentru că trebuie să ai un marketing puternic și agresiv, având mulți competitori direcți. De asemenea, ai nevoie de locații premium pentru showroom: stradale sau în hoteluri de lux. Sunt companiile care reprezintă mixul perfect între „luxury” și „affordability”. Își permit să îți vândă un produs calitativ la un preț redus, pentru că își recuperează marja pierdută prin volumul mărit de clienți.

Singurul dezavantaj al acestor branduri este că nu pot acorda același timp/interes unui client, pentru că vine următoarea programare imediat. Multe dintre aceste firme depind mult de sezonul de nunți și de viitorii nuntași care sunt dispuși să dea un ban în plus, pentru un costum de calitate. Dacă nici la nuntă, atunci când? Bine, pe mulți i-am supărat cu iTUX, dar na, it’s just business. De apreciat, totuși, că în acest segment se vor remarca ușor persoanele cu un adevărat talent în business: persoanele care reușesc să ducă brandul la nivel național (luându-l de la 0) se vor diferenția rapid de cele care doar se cred CEO sau „creative director” etc.

Cheapest but with the biggest potential market

Bine, ajungem și la ultima categorie pe care mai toată lumea o ignoră, deși are un potențial de vânzări imens, luând în calcul situația social-economică din România. Business-uri orientate către ieftin și calitate îndoielnică. Știm cu toții că există, sunt cele de unde poți cumpăra un costum cu cât plătesc alte branduri doar pe transportul prin DHL, de la fabrica din vestul Europei. Costuri mici (atât de producție, cât și operaționale), customer service aproape inexistent (o tanti prin magazin), preț derizoriu, dar o mulțime de clienți. De ce?! Pentru că este ieftin, iar lumea este constrânsă de venituri să cumpere costume ieftine și slab calitative.

Din păcate, majoritatea nu înțelege că un sacou de 200 lei sau o cămașă de 50 lei vor rezistă un an sau doi. Preferă să cumpere mai des lucruri ieftine decât să facă o investiție într-un articol vestimentar de calitate care să le acopere nevoile pentru o perioadă îndelungată. Totul se reduce la bani. E mai ușor pentru mulți să plătească câteva sute de lei per an decât să achite dintr-un singur foc 2000 sau 2500. Deși pe o perioadă de timp medie, costul total plătit ajunge să fie la fel.

Dar astfel de lucruri (ietine și proaste) se vând în România și vor continuă să se vândă. De aceea, la magazinul din Apaca al brandului unui tată și al unui fiu era mereu aglomerație și clienți fericiți (sau nu).

Așadar, atunci când vă întrebați de ce un produs aparent similar costă diferit în funcție de brand, luați în calcul următoarele întrebări:

  • Ce material au folosit?
  • Ce metodă de producție s-a folosit? Ca idee, pentru sacouri există 3 tipuri de producție: fused, half-canvas și full-canvas. Tot ce vedeți în retail și la mulți „vânzători” de costume la comandă este fused (pieptul este lipit).
  • Câți oameni lucrează pentru comanda/produsul tău?
  • Care este experiență și pregătirea persoanelor care se ocupă de tine și de comanda ta?
  • Ce servicii pre/post vânzare oferă?
  • Ce garanție are produsul?
  • Care este relația pe care o dezvolți cu persoana care te primește?

Piața smartwatch-urilor devine atractivă pentru brandurile de lux

Brandurile de lux au știut mereu să își dezvolte portofoliul pe orizontală și să aducă încasări din activități sau produse diametral opuse de focusul principal al business-ului. Fix așa ne-au convins să plătim pentru parcul tematic Ferrari din Abu Dhabi, ori pentru un hanorac Mercedes AMG Petronas sau 116 lire pentru o furculiță Hermes.

Trendul cu wearables din ce în ce mai scumpe a atras atenția brandurilor premium care au realizat că e rost de noi încasări. Vorbesc aici în special de Montblanc și TAG Heuer, care au realizat că piața smatwatch-urilor (cu 21.1 milioane unități vândute în 2016) este pregătită pentru prețurile lor. O să vină din spate și Tissot care a anunțat prin CEO Swatch Gorup care vor lansa un „connected watch using a proprietary operating system.”

Cifra vânzărilor pare mare, dar dacă ne gândim că așteptările erau undeva pe la 28.3 milioane, înseamnă o lipsă de 7 milioane unități. 7 milioane de oameni nu au fost convinși de actualele modele. Ce înseamnă asta?

Montblanc Summit

Săptămâna trecută admiram pe Instagram noul „Summit” de la Montblanc, încercarea brandului din grupul Richemont de a concura cu Apple sau TAG Heuer (de care voi scrie mai jos) pentru un procent din piața de smartwatch.

Rețeta simplă: platforma Google Android Wear 2 împreună cu un model inspirat din clasică linia 1858! Miza este să convertească din actualii clienți dispuși să cheltuie mii de euro pentru a purta o bijuterie la mână, dar în același timp să atragă și „millennials”. Poate aceștia nu sunt dispuși (sau nu au) acum să dea 3000 EUR, dar un preț de 890 USD e decent pentru generația care plătește atât pentru ultimul iPhone sau Samsung. Iar la 35 sau 40 ani, când își vor dori un ceas adevărat, vor avea deja un brand „top of mind” și decizia de achiziție va progresa mult mai rapid.

TAG Heuer Connected Modular 45

Zilele trecute citeam la Diana despre varianta îmbunătățită a celor de la TAG pentru smartwatch-ul Connected. Încearcă să propună un proiect modular pentru un ceas: 5 variante de materiale pentru modulele digitale și 2 variante pentru variantă mecanică. Mi se pare ok la achiziție, că poți să îți alegi din foarte multe modele (56 pe site-ul lor), dar nu prea văd cum o să stai să îți schimbi sau configurezi ceasul înainte de a ieși din casă.

Dacă propunerea celor de la Montblanc începe la 890 USD și crește în funcție de cadran/curea (plus varianta de 15.000 EUR unde ți se face propriul model), la TAG lucrurile stau diferit! Connected Modular 45 începe de la 1550 USD și merge până la 6750 USD. Aici discutăm de modulele digitale, cele două modele mecanice din gama Calibre 5 sunt disponibile undeva în jur de 2500-3000 USD sau 17.000 USD pentru varianta Heuer-02T tourbillon.


Putem spune despre aceste ceasuri și prețurilor lor că sunt scumpe, că nu merită, că e doar un smartwatch, că au aceleași funcții pe care le au și altele la câteva sute de dolari. Fix aceleași lucruri le putem spune și despre ceasurile normale. Un Fossil arată ora „la fel de bine” precum un Rolex, Omega sau TAG Heuer. Dar avem în continuare ceasuri de 20-30k care se vând fără probleme.

Pentru că există target pentru fiecare dintre aceste ceasuri. Există oameni care sunt dispuși să plătească zeci de mii de euro pentru un ceas din două motive clare: sunt cunoscători/fani ai ceasurilor de calitate, ori sunt snobi. În a două categorie intră lejer #russiankidsoninstagram sau tot Orientul Mijlociu. Nu o să mă mire nici dacă o să apară diverse colaborări între producători de smartwatch-uri și branduri de fashion, alături de o etichetă de preț de 5 cifre, precum SAMSUNG GEAR S2 BY DE GRISOGONO. Iar interesul corporațiilor este să vândă orice, oricui. Dacă ele consideră că au cumpărători pentru smartwatch-uri la 4-6-8k euro, atunci o să le producă și o să le vândă.

Fix asta stă la baza deciziei brandurilor de lux să atingă această piață de „wearables”, pentru că sunt conștienți că o parte a targetului lor nu vor cumpăra un smartwatch de 300 USD de la un brand ce pentru ei nu înseamnă nimic, dar și-l vor cumpăra pe cel de 6000 USD pe care scrie TAG Heuer sau Montblanc. Probabil l-ar fi luat și pe cel de la IWC dacă proiectul ar fi văzut lumina zilei.  Bine, depinde dacă mai au loc în vitrina din dressing de Breitling Exospace B55 (8000 EUR).

În același timp, trebuie să vedem aceste device-uri prin prisma prețului scăzut față de ceasurile clasice ale aceluiași brand. Un Montblanc urcă până la 10.000 USD, de 10 ori mai mult decât noul lor smartwatch. Dar poți spune că ai la mână un Montblanc. La fel și la TAG Heuer. Plătești de câteva ori mai puțin pentru a putea avea un „brand” la mână. Situație similară cu cei care plătesc mii de euro pentru o replică de Hublot.

Conform celor de la TAG, 10% din veniturile firmei sunt din vânzarea de smartwatch-uri. Sunt curios dacă la final de 2017 acest procent o să crească, cu noul model proaspăt lansat. Cele mai puternice 5 branduri (Rolex, Omega, Cartier, Patek Philippe și Longines) au stat departe de această piață și nu cred că vor face această mișcare prea curând. Îi lasă pe ceilalalti să cheltuiască bugetele de R&D și dacă cifrele vor fi extrem promițătoare vor intră și ei. Altfel, le este bine și acum.

În tot timpul asta, eu mă mulțumesc cu al meu Tissot Le Locle.

Cu cine să lucrezi când vrei o reclamă reușită?

Acum 8 luni cred, într-o dimineață extrem de călduroasă de sâmbătă, mă întâlneam la Simbio  (hipsters, normal) cu Cismaru și cu Ometiță. Nu știam eu exact cine e Ometiță, dar auzisem că dacă vrei ceva „mișto/funky/diferit”, cu el trebuie să vorbești. Eu aveam iTUX-ul pregătit pe hârtie și mă tot gândeam cu ce nebuni să fac ceva inedit pe nișa de haine bărbătești din România. 

A fost o chimie precum în filmele siropoase de la Hollywood. Ei voiau să facă ceva diferit față de campaniile clasice iar eu „clientul” ăla perfect care spune „Nu mă pricep, Dragoș, tu știi mai bine, fac cum zici tu! Merg pe mâna ta, fără să comentez!”. V-am spus, chimie, sirop, tot ce trebuie. 

Eu mi-am dorit un singur lucru: să fac altceva! Nu voiam că reclama de la iTUX să fie o reclamă cu un tip la volanul unui Aston Martin care merge la o cafea la ATRA sau cu vreun actor faimos pe lângă niște avioane. Eram conștient că nu așa poți să fii remarcat. Cum să te faci remarcat făcând totul la fel ca cei de pe lângă tine? 

De aceea, când Dragoș mi-a scris un email și mi-a zis „Vezi că vom avea o scenă cu un tip într-un costum de hotdog, plin de muștar și de ketchup! Ce spui? O facem?!”, reply-ul meu a fost „Vreo preferință la costumul de hotdog?!”. Costumul de hotdog pe care am uitat să îl cumpăr și era să nu îl avem la filmare.  

V-am spus că pe Dragoș îl găsiți pe Vimeo cu nick-ul OME și face niște clipuri mișto rău?  

Ce am realizat ulterior a fost că nu doar Ometiță era nebun ci și băieții care veneau cu textele: Marius Eftimie și Daniel Harmanescu (în primele drafturi de scenariu, pe „hotdog guy” îl chemă Harmanescu, oare de ce?). Nu sunt om de marketing, nu știu să fac „copy-uri” asadr uneori mă chinui vreo 2 ore să fac o propoziție să sune mișto. O scriu pe grupul nostru de Messenger și în vreo 15 secunde băieții reușesc să o rescrie mai mișto decât aș fi putut eu s-o gândesc vreodată. Probabil își aruncă cuburi de creativitate în cafeaua de dimineață. Altfel nu îmi pot explica. 

Revenind la reclama aia de care vorbeam de câteva luni. Eram un startup, un brand care nu există pe 30 Septembrie, când am dat reclama pe net.  Vorbim aici de niște bugete infime, bugetele de țigări ale altor branduri pe piață. 

Rezultate? Reclama iTUX, niște necunoscuți pe internet, reușea să strângă în prima săptămână 230,948 vizualizari (10-Second Views: 136,326), în prima lună 673,180 (10-Second Views: 391,239).

După 6 luni de la apariție, reclama a înregistrat:

  • 809,022 (10-Second Views: 465.129)
  • 1,157,869 reach (proportie organic vs paid – 1:2)
  • 7,156 reactii 
  • 2000 share-uri
  • 395 comentarii
  • 175,383 post clicks

Well, da! Ne-am distrat lucrând la scenariu, ne-am amuzat filmând și ne-am bucurat să vedem reclama pe atâtea timeline-uri. Cel mai important este să găsești mixul potrivit de nebunie, creativiate și seriorizate. Iar ei sunt ce trebuie! Dacă vreți să faceți ceva cu adevărat mișto, vorbiți cu ei! 

Domnilor, mă înclin! Felicitări! 

 

„Coded Couture” sau cum se va schimba industria modei în următoarele decenii

Tot țin în draft articolul acesta, voiam să îl public vineri, dar a apărut moda cu mătura în cap și l-am amânat. Zilele trecute am dat o știre iar titlul spunea așa: „Google & H&M’s Ivyrevel will make you a dress customized using your personal data”. Well, shit is getting interesting now. Industria modei e pe cale să se schimbe.

Google împreună cu un start-up în spatele căruia stă H&M, Ivyrevel au anunțat „Coded Couture„, o aplicație pe mobil care o să îți livreze un design de rochie personalizat pe corpul tău, în funcție de evenimentul la care vrei să mergi și în funcție de activitățile tale.

Viitorul o să fie tare interesant și dificil pentru foarte mulți din industria modei. Din mai multe puncte de vedere. Ok, nu știm cât de fiabile și purtabile o să fie aceste rochii. Știm doar că o coste undeva la 99 USD, dar nu avem idee despre cum vor fi produse, cât o să dureze producția și așa mai departe. E clar că vorbim de o technologie pilot, poate nu cel mai bun exemplu de implementare al Snapshot API (softul care înregistrează tot ce facem noi, zi de zi).

Nu știm exact cum o să arate acele modele sau dacă doar o să printeze niște trasee sau puncte de interes pe o rochie, așa cum vedem în clipul de prezentare. Conform Google, toate opțiunile sunt alese automat: material, culoare, tipar, accesorii. Tot rămân multe semne de întrebare. Extrem de multe, mai ales pentru cineva din domeniu care înțelege ce înseamnă desenul unui model de rochie, realizarea unui tipar și apoi producerea acestuia pe baza unor măsuri personale, ale unui client.

Un lucru este cert: industria modei o să se schimbe drastic în următorii 10-20 ani. Tehnologia evoluează într-un ritm incredibil și multe branduri și creatori de modă nu o să țină pasul și o să dispară. Acum 10 ani nu ne gândeam că o folosim Uber, AirBNB sau cloud-ul la nivelul de astăzi. Poate așa o să fie și moda peste niște decenii: să apeși pe un buton într-o aplicație și să îți fie creat un design personalizat și unic de rochie pentru un eveniment și a doua zi să îți fie livrată.

Apar cabinele de probă care te măsoară instant și îți pot genera produse pe măsura ta. Vine tehnologia VR puternic. Toate aceste technologii care, aparent, nu au nicio legătură cu moda, o să revoluționeze totul. Nu neapărat în bine, pentru că vor fi multe business-uri care vor dispărea și locuri de muncă înlocuite cu roboți sau AI-uri.

Este anul 2040. Sâmbătă după-amiază, stați în canapea la un film. Apare reclama pe TV-ul mega-ultra-super smart 8K, la noua colecția Burberry. Vă place mult de tot o rochie, să zicem. Bun, apăsați pe un buton de pe telecomandă, luați ochelarii VR și puteți vedea deja cum v-ar veni acea rochie. Exact ca într-o cabină de probă. Bun, vă place dar ați mai modifica niște detalii la ea, o altă culoare și altfel de nasturi, să zicem. Selectați aceste opțiuni, luați telefonul și apăsați BUY. Gata. Achiziție finalizată. Banii luați. În câteva secunde.

Cam așa o să fie industria modei. Nasol.

Am fost pe covorul roșu la Berlinale

Anul acesta am tot comentat pe seama felului în care anumiți stiliști aleg să își îmbrace vedetele pe covorul roșu. Și mă gândeam ce aș face eu dacă ar trebui să mă ocup de asta. Well, am fost extrem de bucuros când mi s-a ivit ocazia, prin iTUX, să îi îmbrăcăm pe frumoșii bărbați din spatele filmului românesc „Ana, Mon Amour„, selecționat la Festivalul Internațional de Film din Berlin, pe scurt, Berlinale.

Ce a implicat să mă ocup de ținuta fiecăruia? M-am întâlnit cu toți în showroom-ul iTUX, am stat și am discutat puțin despre cum le-ar plăcea să arate pe covorul roșu, am venit cu propuneri pentru ei și apoi am trecut la probat. Exact procesul pe care îl am de fiecare dată când un bărbat vine în vizită, la noi în showroom. 

Pentru Călin Peter Netzer (regizor) și Mircea Postelnicu (actor principal, rol masculin) am ales două ținute în culori diferite, gândindu-mă că vor apărea împreună în aceleași poze, atât la premiera filmului Ana, mon amor la Berlinale, cât și la gala de sâmbătă seară. De aceea, pentru Călin Netzer am mers pe o costum negru, dintr-o țesătură specială, rever ascuțit îmbrăcat în satin, împreună cu o cămașă albă, cu fenta ascunsă, accesorizată cu un papion negru de mătase. În schimb, pentru Mircea Postelnicu am ales un costum albastru, cu un rever sal din același material cu sacoul, cămașă albă simplă și un papion vișiniu.

Pentru Adrian Titieni, scenaristul Cezar Paul-Bădescu și directorul de imagine Andrei Butică am ales ținute clasice, negre, smoking rever sal din mătase, alături de niște cămăși albe și papioane negre. Nimic complicat, vorbim totuși de o prezență pe un covor roșu. Simple is better. Always.

Am ținut foarte mult să modific hainele fix pe dimensiunile lor, la fel cum am grijă pentru fiecare client iTUX pe care îl consiliez. Pentru costumele cu mărime mai mare, 58-60, am ales să las pantalonii un pic mai lungi pentru a evita situațiile în care se ridică pantalonii peste locul unde se poartă de obicei. Un singur reproș am pentru mine: la una dintre ținute unde nu am putut asigura și cămașa, rezultând într-o ținută unde nu se văd manșetele de la sacou. 

Da, așa cum îmi spunea și colega mea, Simona Hulber, trebuie să recunosc că este un sentiment tare mișto să te uiți la pozele actorilor și regizorilor pe covorul roșu al unui festival internațional de film și să știi că tu te-ai ocupat de ținutele lor, de la alegerea lor, de la modificări și până la livrarea dinainte de plecare.

Îmi place ce a ieșit și sper să mai am ocazii în care să arăt că și bărbații din România pot arăta exemplar pe covorul roșu, în fața unor fotografi din întreaga lume, la Berlinale și nu numai.

Ce îmi place cel mai mult este că pot face orice bărbat să arate la fel de bine, indiferent de eveniment. Și cine nu și-ar dori să arate la propria nuntă precum un actor pe covorul roșu?

Diplome avem, dar ce facem cu şcolile de meserii?

Citeam aseară la Andrei articolul despre inutilitatea unor facultăților din România și despre cum sistemul educațional este complet depășit. Este un subiect foarte amplu ce trebuie discutat, despre cum facultățile sunt fabrici de diplome și îi aruncă pe tinerii absolvenți în piața muncii complet neadaptați la exigențele și la greutatea găsirii/păstrării unui loc de muncă și fară o meserie. Mi-am spus părerea aseară pe Facebook, nu o mai repet și aici.

Mai există o problemă pe care nu o sesizează nimeni, pentru că nu dă bine și nu e subiect glam! Ce facem cu școlile de meserii? Mă refer aici la meserii printre care și cele de cismar, croitor/croitoreasă, cu care eu interacționez zi de zi. Nu pot să îmi dau cu părerea despre alte meserii pentru că nu am legătură cu domeniul și nu am nicio informație concretă.

Pe partea de croitorie, vă spun eu, este tragedie. Generațiile noi nu mai sunt interesate de astfel de meserii. Nicio fată nu vrea să fie croitoreasă. Sare direct la titulatură de „creatoare de modă”. Ușor, ușor generațiile vechi se retrag și rămâne un minus foarte mare în piață. Gândiți-vă de câte ori ați mers anul trecut la o croitorie și croitoreasa avea sub 50 ori 60 de ani. Ah? Multe, nu?! Toate micile croitorii pe care le vedeți prin cartiere, sunt cu oameni în vârstă. Cât credeți că o să mai reziste? Am prins croitori de 70 ani sau de 75 ani, prin aventurile mele prin București.

Tot ce vine din spate, este extrem de slab pregătit și nici nu are nicio dorință de a învața această meserie. Vorba aia, mai bine casier la hypermarket decât croitor. Muncă mai ușoară, bani (poate) mai mulți. Din păcate, trăim într-o generație care consideră că toată lumea trebuie să ia bacul, să facă facultate și să muncească în corporație. Este o rușine să faci o școală de meserii, parcă toată lumea fuge de aceste domenii. Ce facem când se va sparge bula? Și a început, ușor, ușor, de asta avem procentajul de promovabilitate la BAC pe care îl avem…

Două situații de care mă tot lovesc de câțiva ani:

  • Cunosc patru sau cinci firme de made-to-measure din București care lucrează cu aceeași doamnă croitoreasă. Și eu, când trebuie să externalizez anumite operațiuni de croitorie de la iTUX sau am urgențe, sâmbătă la ora 19:00, apelez la ea. De ce continuăm toți să mergem la dânsa? Pentru că este dedicată meseriei, știe să facă orice fel de operațiune pe haine de bărbați sau de femei și te ajută cu zâmbetul pe buze, indiferent de oră sau de zi. Doamna Dana, poate citiți asta, vreau să doar să vă mulțumesc pentru tot! Revenind, anii trecuți a tot încercat să școlească, la rândul dânsei, diferite fete. Stătea cu ele zilnic și le învăța cum se descoase o camsa, cum se dă jos mâneca unui sacou, cum se face un tiv, cum se strâmtează un sacou și așa mai departe. Credeți că a rămas vreo fată acolo? Probabil au găsit alte joburi, mai ușoare și au plecat.
  • La toate firmele la care am lucrat am avut mereu problema angajării unui croitor/croitorese, care să se ocupe de modificări de dificultate mică spre medie. Normal că e mai avanajos și eficient ca să ai un croitor in-house, care să se ocupe de toate aceste lucruri. Dar credeți că se găsește așa ușor o astfel de persoană? Ori e bună și costă enorm ori preferă să fie „freelancer” ori găsești persoane foarte slab pregătite care mai rău distrug o haină decât să o repare. Într-o perioadă am luat la pas Bucureștiul în căutare de o croitorie bună. Prin toate cartierele am ajuns, cu diferite produse pe care le lăsăm de test. Haos a ieșit, cereau bani mulți pe o muncă de mântuială.

Ce este de făcut? E greu de spus. Cum poți atrage către o meserie grea (că nu e deloc ușor să fi croitor sau cismar) tinerii? Nu mai merge acum cu replica părinților noștri, „trebuie să ai o meserie, să reușești în viață”. Așadar prin dragostea de meșteșug nu mai merge și rămâne o singură soluție: banii. Oarecum, similar cu ce spuneam aici.

O să ajungem, noi, firmele din domeniu, să ne școlim proprii oameni. Să luăm tineri, să îi plătim, să îi ținem lângă croitorii noștri cu experiență și să ne rugăm că prind meserie și că vor rămâne aici și nu vor pleca în alte domenii. Dar aici vorbim de o investiție de timp și bani pe un termen lung, care poate oricând să se ducă pe apa sâmbetei

O altă soluție sunt fondurile europene pentru programe de reconversie profesională, să iei șomeri și să le mai dai o altă șansă. Și e o situație de win-win, le oferi o nouă meserie și un venit iar tu îți asiguri pe termen mediu/lung forță de muncă

De asta spun, nu doar problema absolvenților trebuie tratată de către politicienii noștri și de către oamenii implicați in sistemul educațional. Hai să să ne uităm și la cealaltă tabără, oamenii pe care tindem să nu îi vedem dar de care avem nevoie zilnic.

(Foto credit: Andy Julia for „The Parisian Gentleman”)

De ce se împarte piața în două: Fast Fashion sau Quality

Se tot discută despre fast fashion, despre calitatea scăzută a hainelor sau cum branduri gen Zara sau H&M își schimbă colecțiile cu o viteză incredibilă. Dar lumea se vaită că tricoul de la H&M s-a rupt, blugii de la Zara s-au decolorat la prima spălare. Totuși, li se pare mult să dea 600 lei pe o cămașă de la Brooks Brothers sau vreo 2000 lei pe un sacou de calitate, iar despre made-to-measure nici nu are rost să vorbesc.

Fast Fashion

Las aici un fragment dintr-o carte pe care am răsfoit-o anul trecut (parcă) pentru a ne da seama de modul în care Zara vede business-ul.

“Zara’s product managers keep in touch with stores, seeking feedback from customers and monitoring the popularity or otherwise of items. Tills are computer-linked with headquarters, providing a constant stream of sales data: ‘We know within a day or so whether or not a product is successful.”

Inside a Moroccan factory that supplies denim products to Inditex | Source: BusinessOfFashion

Inside a Moroccan factory that supplies denim products to Inditex | Source: BusinessOfFashion

 Inditex produces 948 million garments each year — or, 50,000 different products, shipped in two deliveries per week to more than 6,500 stores in 88 markets as well as the warehouses that support online businesses in 27 countries.

Când ne uităm la cifre, ne putem da seama și ce este în spate: logistică, deadline-uri și negocieri de prețuri. Știm bine că prețul per bucată pentru 10k este infim față de cel pentru 1k, iar presiunea pusă pe fabrici, să respecte deadline-urile, este uriașă.

Am fost în fabrici și am prins multe termene de livrare pentru branduri de afară. Vorbeam cu oamenii de acolo și îmi spuneau că de o lună lucrează și sâmbăta, și duminica, pe aceeași bani pentru că are fabrica de respectat o comandă pentru Germania. Și comenzile mele erau amânate pentru că nu mă puteam bate cu zeci de mii de bucăți. Apoi vedeam cum în curtea fabricii intrau 10 sau 15 camioane pentru a încărca o comandă.

“Fast, good, or cheap. Pick two.” Ceva de genul.

Se caută prețul mai mic la orice. Poți să folosești lână 100% care să coste și 2-3 euro sau poți folosi lână 100% de 20-30 euro/metru. Nu mai zic de bumbac sau mătase. Pasul la cusătură poate să fie des sau poate să fie în an în paște. Poți să ai un departament de tiparistică și o croială care să pice bine pe targetul tău. Sau poți să faci în continuare niște haine oribile, dar ieftine.

Materialele oricum încep să scadă în calitate. Acum câțiva ani, chiar și la Zara, H&M sau C&A găseai materiale 100% naturale. Ușor, ușor, au început să dispară. Am văzut sintetic și la branduri de „lux”, de prin mall-urile noastre. Suntem la paltoane de 80% lână, 20% poli. În curând, vom ajunge la 50-50 (unii sunt deja acolo, „trendsetterii”) și trendul va continua. Ne vom bucura când vom cumpăra un tricou din bumbac 100% sau o pereche de pantaloni din 100% lână.

Quality?

Avem și tabăra cealaltă. Avem brandurile care au știut să se poziționeze, au știut să vină cu un produs de calitate, indiferent de preț. Au pus accent pe producție, pe calitatea manoperei și a materialelor. De aceea, avem blugi care rezistă trei sau patru ani și alții care rezistă un sezon. Dar costă. Trebuie să scoți bani buni din buzunar. Vrei un pulover din cașmir? Trebuie să scoți 500-600 lei din buzunar. Vrei un sacou dintr-o lână ușoară, care să nu atârne pe tine precum un sac? Ok, să ai pregătiți 500-600 EUR. Vrei o pereche de pantofi care pe care să nu apară cute încă de la prima purtare și care să nu se dezlipească după câteva luni? Costă.

Ce formează prețul unui produs quality sau high-end? Uneori, aproape jumătate este reprezentat de costul materialului. Cantități mici, prețuri mari. Urmează manopera. Dacă e manoperă proprie, te va rupe. Salarii, echipamente, locații, chirii, utilități, accesorii și materie primă pe care nu o iei prima dată în considerare (ață, nasturi, inserții, căptușeli). Apoi, intervine marja de profit. Cu cât este mai mare și mai recognoscibil pe piață, cu atât îți permiți să îți mărești marja.

rolls-of-fabric-1767504_1280

De ce se rupe piața în două?

Pentru că lumea nu a știut să se adapteze.
Multe firme nu au avut puterea să își îmbunătățească produsul și nici nu le permite brandul. În același timp, nu au nici puterea financiară să își scadă costurile de producție (implicit prin creșterea producției) pentru a micșora substanțial prețurile. Nu au vreo șansă să devină competitivi. Și dispar. Oamenii ori vor „fast and cheap”, ori vor „quality”. Dacă ai de ales între 3 produse, unul 100 lei, altul la 200 și altul la 400, te vei duce ori la cel mai ieftin, ori la cel mai scump.

Pentru că asta se caută. În special pentru produsele mici, de care nu ne pasă prea mult. Toți vrem tricouri, ieftine, colorate, marfă, pe care să le purtăm de 3-5 ori și apoi să se retragă pe raftul de „tricouri de casă”. Nu vrem să investim mult într-un tricou. Dar vrem să investim într-o pereche de pantofi, chiar și noi, bărbații. Paltonul vrem să fie de calitate și nu luăm unul la 200 lei.

Poți da 20-25 euro pe o pereche de șosete din mătase pentru pantofi sau îți poți luă vreo 10 de banii ăștia, colorate și simpatice și să te lauzi pe Facebook cu ele. Ce alegi?

Trebuie să învățam să cumpărăm haine, să știm când e cazul de „fast fashion” și când de „quality”. La quality mai este și periculos. De ce? Pentru că sunt multe branduri care nu își respectă clienții și cer prețuri enorme pentru niște produse de rahat, pe care le poți găsi lejer, într-un magazin de mass-market, la 10-20% din preț.

Plus, ce mi se pare cel mai important: hai să încurajăm și designerii români. Mici designeri care încearcă să aducă ceva nou pe piața asta, acaparată de branduri de afară. Să cumpărăm de la ei, să vorbim despre ei, să îi ajutăm. S-ar putea să găsim produse de calitate, lucrate cu atenție la un preț sub cel pe care îl practică anumite magazine de „brand”. Încă un avantaj: nu te vei îmbrăca precum colegul tău de la birou, care și-a cumpărat haine tot din Mall.