Stresul și incapacitatea de a delega – de ce?

Acum doi ani, citeam prin stângă și prin dreapta de oameni care se văitau că au intrat într-o rutină obositoare, ce se învârtea doar între birou și pat. Citeam și nu prea înțelegeam, în condițiile în care pe atunci atât programul la birou, cât și viața socială îmi permiteau o libertate maximă și cam zero stres.

În schimb, ce am observat în ultimul an, de când am început să mă ocup integral de iTUX și de alte câteva proiecte pe lângă, că au început să apară acele zile în care plec de la birou pe la 8-9PM atât de epuizat încât tot ce îmi doresc este să ajung acasă. Indiferent de invitațiile la toate evenimentele posibile, ori de propunerile celor din jur să facem „ceva”. Iar acasă, oricât de multe aș vrea să fac (să mai citesc din cărțile de pe noptieră, să mai scriu pe blogul ăsta și așa mai departe), ajung deseori să mă prăbușesc pe canapea și să mă gândesc vreo două-trei ori la ce „aș vrea sa fac” și până mă decid, mă duc și la culc.

Mi-am zis că ceva e greșit în toată această ecuație și printre greșelile pe care le-am găsit la mine se regăsește una mai veche, dar care acum, la nivel de management, e mai gravă decât era la nivel de task-uri: frica/incapacitatea de a delega. Uneori în loc să atribui task-uri către niște persoane care poate le-ar rezolva mai rapid ca mine li cu mai putin stres, prefer să iau totul asupra mea, să mă supraaglomerez în ideea în care sunt convins că e mai bine să fac eu acum, decât să repar ce ar putea greși alții. Și, în multe cazuri, ei le rezolvă si mai rapid și mai bine, iar eu mă pot ocupa de aspectele unde aduc o plus valoare proiectului.

O idee complet idioată. Cumulată cu dorința de a le rezolva pe toate de unul singur și de a nu spune „nu” sau „nu se poate” sau „mai bine hai să nu facem asta„, rezultă un complet munte de stres pe capul meu. Genul de stres care te face într-o zi de sâmbătă, să pleci de la o nuntă și să te duci acasă să îți iei telefonul de muncă, în caz că te sună un client că ar avea o problemă cu ținuta livrată cu câteva zile în urmă. Am stat o oră și ceva stresat, am stresat și persoana de lângă mine, am luat mașina ei și am fugit la apartament ca să realizez că nu aveam niciun apel ratat și totul era în regulă. Dar creierul meu nu se putea relaxa și bucura de sâmbătă, pentru că era blocat în situația „dacă sună cineva și nu am telefonul”.

Odată cu stresul, apar și nervii, pentru că se nimeresc situații în care este nevoie de tine în 4-5 locuri diferite în același timp și nu știi niciodată cu ce să începi sau pe care să o rezolvi prima. Și te enervezi, îți scade nivelul de concentrare și începi să greșești. Iar eu urăsc să greșeșc. Și când o fac, mă enervez și mai tare.

Ok, urmează să angajez o persoană cu care să pot împărți din volumul de muncă la iTUX, dar întrebarea rămâne: cum reușeșc să nu mai țin totul asupra mea și să învăț să deleg și să scap de un stres imaginar? Până la urmă, era imaginar, doar eu îl purtam (involuntar) asupra mea.

Sfaturile sunt foarte binevenite.

Blogosfera de fashion: hai, că poate mai e o șansă

Am avut astăzi norocul de a mă întâlni pe Otopeni, la porțile de îmbarcare pentru cursele interne, cu o parte „consistentă” a ce înseamnă fashion și beauty pe București. Noroc că pe lângă ei erau și persoane din lumea normală: Vasilescule, distratie placuta la JazzTM.

Poate asta nu e o surpriză, că e normal când la Cluj are loc Gala UAD (Gala absolventilor Universitatii de Arta si Design din Cluj-Napoca), un eveniment mișto pentru cei care știu să guste design și creație. Pentru anumite dive evenimentul nu este destul de glam, na, probabil aud de facultate si se sperie. Surpriza a fost că, în scurtul timp de socializare, la țigară și cafea, am realizat că este o așa mare dezbinare în interiorul acestei nișe de online. Bisericuțe, vorbe, păreri. Toată zona de îmbarcare era împărțită, prin stânga și prin dreapta, de bloggeri și jurnaliști.

Am realizat că împart aceleași păreri cu oamenii pe care îi respect din industrie și asta e o bucurie pentru mine. Deși la mine e publică eticheta de „hater”, nu mă deranjează, aia e. Le zic cu voce, nu îmi pasă că invitațiile la evenimentele de „glam” nu ajung în inbox-ul meu, ca „răspuns”. E ok, the same 50 people at each party, waiting at the bar for a free drink. Pentru alții este un must prezența la astfel de petreceri.

Dezbinare este și pe segmentul „generalist”, dar pe fashion, unde toată lumea se pupă cu toată lumea și rar vezi articole negative de la o fashionista la alta, e un semn că lucrurile încep să nu mai meargă așa bine, cașcavalul se împarte mai greu acum, iar lumea începe sa te critice atunci când ești îmbrăcată în ultimul hal. Nu mai merge ca până acum, pentru că lumea începe să asculte și de părerile din jur, poate companiile nu mai aruncă bani pentru câteva click-uri și așa mai departe.

Poate acum, oamenii care chiar au ceva de spus în industria asta vor profita și vor ieși și mai mult în față. E nevoie de ei pentru a putea schimba ceva și pentru a educa comunitătile. Oameni care renunță la plecatul în afară tocmai pentru a rămâne și a face ceva aici, la noi. Iar acest lucru este de apreciat. E., mă înclin, bravo!

În rest, în Iași e bine și mișto. Am fost primiți bine și mai venim.

Ce înseamnă să ai stil personal?

Aveam acest articol în gând de ceva timp, despre stil, dar am așteptat poate momentul potrivit să îl scriu. Încă nu știu dacă este fix acum, dar fie…

Am auzit deseori, în ultimul timp, prin stânga și prin dreapta discuții ale cărora esență se rezumă la niște scurte propoziții precum „bravo, ai stil!”, „nu ai stil deloc”, „te îmbraci complet lipsit de gust” și lista continuă. Probabil m-ați auzit sau m-ați citit și pe mine afirmând aceste lucruri în anumite contexte. Nu mă dau ușă de biserică și mă includ în acest articol. Îl scriu acum și să rămână aici scris, că nu vreau să fie mai abuzez de acest subiect.

Pentru a avea un stil al tău trebuie să ieși din sfera „hainelor„, sfera superficială pe care o preferăm cu toții, o marketăm și apoi o vindem. De aceea, avem sute de like-uri la pozele cu noi și doar câteva atunci când distribuim un material în alt format. Eu îți propun altceva! Pășește dincolo, în  zona cunoștințelor, a ideilor/gândurilor și a felului în care îți trăiești fiecare zi.

Stilul tău este un cocktail, un cumul de experiențe din trecut, vesele sau triste, de cultură generală, pe care ți-o cultivi prin fiecare informație pe care o asimilezi (am fost la club literar aseară, să îl ascult pe Eftimie vorbind și m-am simțit cel mai prost din curtea școlii, ca idee). Și, în cele mai multe situații, stilul tău este influențat extrem de mult de mediul în care lucrezi și de oamenii cu care te anturezi și de la care alegi să furi mici gesturi, obiceiuri, ticuri și experiențe.

Stilul tău este reprezentat și de:

  • cum dai bună ziua sau cum răspunzi la telefon;
  • cum preferi să îți bei cafeaua dimineață;
  • rutină de dimineață;
  • cum îți aranjezi biroul sau casa;
  • cum îți petreci timpul tău,  your „you” time;
  • cum porți o discuție de caterincă;
  • cum porți o discuție elevată, într-un mediu special;
  • cum te folosești de limbajul nonverbal;
  • cum te porți într-un mediu nou, personal sau profesional;
  • zilele în care arunci pe tine un hanorac și o pereche de blugi și pleci la birou cu gluga trasă, fără chef de lume;
  • zilele în care ai chef să porți ținuta aia la care te gândești de două zile;
  • cum te comporți la băut, dacă îți știi limitele sau te faci de râs, dormind în față clubului;
  • de felul în care te saluți cu barmanii din Shoteria ta preferată;
  • cum îi dăruiești flori persoanei dragi, dacă preferi să o aștepți în fața biroului seară ori apelezi la Floria.ro (precum tind să o fac eu, mai impersonal);
  • cum reacționezi la nervi sau la un scandal iscat de tine ori de cineva de lângă tine;
  • cum flirtezi, fie că o abordezi pe Facebook, în metrou, la bibliotecă sau beat în club, dar și de cum refuzi un flirt (aparent nu mă pricep la asta);
  • cum te despărți de cineva;
  • cum iubești pe cineva, dacă ai curajul să o faci sau nu;
  • cum te cerți cu cineva;
  • cum haterești pe cineva;
  • cum înjuri (lăsăm ipocrizia, toți înjurăm);

Înainte de a afirma că ai un stil al tău, trebuie să stai foarte bine să te gândești dacă știi exact cine ești și cu ce ai rămas în ultimii X ani. Ce ai învățat? Ce ți-a plăcut să faci? Ce făceai și cum te comportai atunci când te simțeai cu adevărat TU? Ăla este stilul tău. Dacă te simți TU într-o pereche de blugi și un tricou, well, poartă asta, acolo unde poți. Îți place să bei doar Pepsi?! Bravo, e parte a stilului tău! Dimineața ai un ritual al tău? Foarte tare, ești tu. Nu concepi ideea de a ieși din casă fără a arăta exemplar? Felicitări pentru consecvență. Eu nu reușesc.

Pot continuă cu exemple până mâine dimineață. Normal că există răsfrângeri și trebuie să facem compromisuri, atât asupra stilului vestimentar cât și asupra comportamentului nostru. Uneori sunt reguli nescrise, așa cum „umblă” vorba să nu te închei la amândoi nasturii la sacou, știm că e frumos să lăsăm gravidele în fața cozii sau știm că nu e frumos să vorbim la o conferință, să avem telefonul pe silent la cinema. Ah, știm că nu e frumos să vorbim neîntrebați și totuși o facem non-stop. Știm că pe scările rulante stăm pe dreaptă, dar pentru unii nu e așa important, îi doare la bască și stau pe stânga. Știm aceste reguli și totuși nu le respectăm. Ar trebui să facem asta, să fie și asta o parte a stilului nostru, nu doar pantofii sau hainele.

De aceea, militez pentru corectitudine în modă și în alegerile vestimentare. Pentru că stilul și-l face fiecare, aducându-și propria semnătura, propria inventivitate, dar este esențial să se construiască pe o bază de cunoștințe elementare „tehnice”, precum îi spuneam și lui Alex ieri într-un comentariu. Nu doar despre haine, ci despre societate.

Stilul nu este dat în niciun fel de BANI sau de branduri. Nu suport oamenii care epatează și care își etalează puterea financiară prin story-uri weekend de weekend prin Dubai, prin ceasuri scumpe, încercând (mulți dintre ei, dar cu excepții) să ascundă fix LIPSA stilului personal. Atunci când nu știi cine ești și nu știi ce te definește la nivel de individ, în societate, ce faci?! Simplu: alegi să te definească banii. Și această situație generează în societate rupturi invizibile, pentru moment. Nici stilul nu se cumpără. Nici atitudinea. Nici personalitatea. De caracter nici nu mai vorbesc.

Dacă bei un 3 în 1, sâmbătă dimineață, în timp ce asculți un podcast, fumând o țigară, este stilul tău și te apreciez. La fel de bine te apreciez și dacă porți un pardesiu vintage de la un second hand, dar pe care îl accesorizezi genial cu un sacou făcut pe comandă și o pereche de pantaloni de la un H&M, plus o pălărie găsită în șifonier, în casa bunicilor. Pentru că ți le asumi, pentru că le porți ca și cum ești mândru de ele și de TINE. Pentru că le faci cu ATITUDINE.

De aceea am spus că stilul și, mai ales cel vestimentar, vine cu timpul și cu experiența, împreună cu o cultură generală amplă. Toate aceste amalgamuri de cunoștințe te vor ajuta să poți jongla între haine scumpe, haine ieftine și multe altele. Ori ai un talent înnăscut și poți face asta fără să fi citit niciodată nimic despre modă.

Cunosc și urmăresc oameni cu un stil exuberant și clar definit. Oameni pe care îi invidiez pentru acest lucru, în condițiile în care de abia încep să îmi construiesc și eu propriu stil, complementând cunoștințele, la nivel personal, de până acum cu noile experiențe profesionale. Îi invidiez pentru eleganța și bogăția vocabularului, luxul creativității, pentru stilurile „fashion”, „trashy” sau „hobo”. Încerc să le observ cultura generală, felul de privi lucrurile și să dobândesc calmul cu care tratează ei fiecare situație mai tensionată.

Inspiră-te de unde poți, asimilează informație, citește, experimentează, iubește. Ieși și plimbă-te prin lume, interacționează cu cât mai mulți oameni, învață, greșește, ia-o de la capăt  așa  departe. Așa îți construiești stilul, personalitatea,  atitudinea. Nu te lăsa influențat ușor, nu  încerca să copiezi stilul sau atitudinea altora, pentru că sunt ale lor. Li se potrivește LOR si nu poți să știi dacă se potrivește și ție.

Atunci puteți spune: ăsta sunt eu. Doar atunci vă puteți defini cu adevărat acel STIL PERSONAL.

TU.

 

Colegii îți schimbă complet jobul

Nu prea am vorbit despre jobul meu, de la Zenonni sau Bucharest Gentleman și cu atât mai puţin despre colegii mei. Chit că sunt acum cu iTUX pe mână, gașca aceasta îmi rămâne „colegă”, cum s-ar spune. În weekend a fost ziua lui Ciprian, coleg și șef în același timp și s-a organizat o ieșire regulamentară în Tribute, după cum se vede și în poză. Pe la 4 AM mi-a venit acest articol în cap. Octavian, e și pentru tine articolul, kit că nu ai venit la petrecere. Again.

Lucrez în acest superb domeniu, în România, de aproape 6 ani de zile și am tot schimbat firme, colegi și birouri. De abia aici pot spune cu adevărat că am colegi. Colegi alaturi de care râd în hohote, colegi care mă trollează pe grupul nostru de Facebook la fiecare nouă poză sau articol, colegi cu care mă cert, colegi cu care nu vorbesc aceeași limbă (colegele mele de la Moscova; „Hello, Ksenia!”, „Hello, Anastasia!”), prieteni cu care ies la o bere și să mă distrez. Da, aceiași colegi cu care stau în ședinţe cu orele pentru că nu picăm de comun asupra unor planuri.

În același timp, aceiasi prieteni pe care i-am sunat într-o sâmbătă dimineta, la 9, că trebuie să mă mut urgent din apartamentul din Berceni în care locuiam. Până pe la 16 sau 17 eram plecat din apartament, cu mobilă, cu haine și cu PS4. Ne-am mișcat eficient. Dacă nu îmi uităm acolo pașaportul, era bine.

Dar mai important decât toate acestea este faptul că împreună cu ei ÎNVĂȚ. Învăț să îmi fac treaba mai bine, învăț să fiu un coleg mai bun. Muncim împreună, ne înțelegem și asta se vede în rezultate și în atmosferă.

Să nu uităm de colega căreia îi vine pensia lună de lună. Susținem și pensionarii. 

Plus, când oameni de la competiţie își doresc să vină în această echipă, înseamnă ca facem ceva bine aici. Domeniu mic, firme puţine, orgolii mari. Dar na…sorry guys, oamenii buni vor să facă parte din echipa cea mai bună. „Bine ati venit!”, Ramona și Ionuţ.

Asta e pentru voi. Mă înclin!

11 Septembrie. 15 ani. Să ne bucurăm, în România este bine.

În 2001, eram un copil de 12 ani și mă întorceam de la un parc de distracție, de pe lângă Tel Aviv, către casa în care îmi petreceam vara. Auzim prin stație, de la alți colegi, că în New York a fost un accident aviatic, un avion a lovit un zgârie nor. Nu se știa că e WTC. A urmat al doilea avion și apoi s-a știut despre ce este vorba. WTC, Pentagon, Casa Albă.

Reacția în Tel Aviv nu a fost una liniștită, după ce s-a vehiculat termenul „atac terorist”, crezând că Israel este o posibilă viitoare țintă. Și așa, drumul vesel dinspre „Luna Park” a devenit unul lung și urât pentru un copil. Pe autostradă, filtre de poliție și armată (în Tel Aviv nu era nicio noutate să vezi armată cu un Tab/Tanc la semafaor), eram scoși din mașină de oameni înarmați, ni se puneau mâinile la cap, ni se verificau actele la sânge și ni se percheziționa mașina. A doua zi trebuia să plec spre București, începea școala și vacanța mea se termina. Nu mai știu dacă chiar am plecat sau au fost zborurile amânate. Eu încă nu înțelegeam de ce sunt tancuri pe autostradă. Mi se părea ceva demn de „C&C: Red Alert”. La 12 ani descopeream prima dată ce înseamnă frica unui oraș, unei țări. Eram român, un turist, nu înțelegeam mai nimic din teama lor. La noi nu se întâmpla vreodată așa ceva. Eram copil, nu aveam telefon, smartphone sau camera foto și nu am putut surprinde pe „film” ce vedeam acolo. Mi-au rămas doar în amintire, niște amintiri normale din copilărie.

Am ajuns și în New York și am insistat să merg la Ground Zero. Acum 5 ani nu era nicio fântână, nici proiecte imobiliare acolo. Era doar un gard și din loc în loc, flori. 2996 morți. La Colectiv au fost 64, că să ne dăm seama de magnitudine.

Soarta a făcut să simt revoluția din Libia extrem de intens, avându-l pe tata acolo, izolat în casă, ascunzându-se de gloanțe. Îmi băgasem picioarele în canalele de știri de la noi și timp de câteva luni urmăream doar Al Jazeera și ceva CNN. Telecomunicațiile picaseră și eu urmăream live la TV cum armata rebelă intră în Tripoli. Două zile am încercat non stop să prind linie stabilă către telefonul lui, să aflu că e ok și în viață. In sufletul unui fiu nu este ușor să îți fie frică pentru viața unui părinte și să îți susții celălalt părinte, care este la pământ.

Singura șansă de comunicare erau niște email-uri, pe un internet de satelit. Câteva fragmente mai jos.

Ieri dimineata am ramas iarasi fara apa. Am inteles ca in urma luptelor din 22-25 aug. a fost afectata reteaua de distributie a apei potabile. Cica se ….lucreaza.  Am mai gasit cate ceva prin magazine. Chiar si fructe.

Aici s-a lasat LINISTEA !!! Semn ca totul s-a terminat. Adica razboiul. Dar pt mine , nu linistea este primul semn ca s-a terminat razboiul, ci faptul ca a revenit NET-ul !!! Daca mai avea cat de cat putere Gadhafi, inca nu aveam net. Asa ca ….  S-A TERMINAT !

Dar ca sa fie tabloul complet, trebuie sa va spun ca au fost si cele mai sangeroase lupte duse in oras. 30 de ore de chin. Dupa cum se sarbatoreste acum in oras, cred ca s-a terminat cu Gadhafi. Eu nu am vazut inca stirile la CNN.

Atașate erau aceste imagini:

La puțin timp după căderea lui Muammar al-Gaddafi mi-a venit și mie rândul să petrec o lună de zile în Libia. Stăteam într-un bloc, într-o zonă „safe’ a orașului (vorba aia, prindeam în sufragerie wi-fi-ul celor de la Rompetrol) dar tot mă trezeam noaptea la zgomotul exploziilor de prin oraș sau a rafalelor de anti-aeriană.  Într-o dimineață, rămas singur în casă, cobor să îmi cumpăr țigări, de la magazinul din blocul vecin. Mă simțeam în siguranță, lumea începuse să se obișnuiască cu un puști european de 24 ani, care nu prea avea ce căuta acolo. Cobor din bloc, cu ochii în telefon, încercând să trimit ceva mesaje pe Whatsapp spre România și după doi pași ridic ochii: 30 sau 40 soldați, cu mitralieră în mână, câteva camionete cu anti-aeriene și 3 taburi de transport. Erau în parcarea blocului. La două sau trei ore distanță primim un telefon de la Națiunile Unite (UN) prin care eram rugați să stăm în casă, weekendul ce începea. Se aștepta un convoi militar din Benghazi către Tripoli și apoi ceva lupte de stradă, la marginea orașului și era risc de rachete trase aiurea și explozii. Nu vorbim de soldați antrenați, ci de tineri de 25-35 ani care s-au trezit cu o armă și o grenadă în mână. (poveste amuzantă, dacă se o putem numi așa: au vrut să tragă cu rachetă într-un hotel unde stătea o delegație străină și au ratat hotelul și au nimerit blocul de lângă, în apartamentul a doi bătrâni, pe care i-au lăsat fără bucătărie, la propriu).

 Chiar dacă apartamentul meu era la etajul 7 sau 8, prin tavan se mai vedeau urmele  gloanțelor rătăcite, trase în timpul luptelor pentru capitală, de care vă spuneam mai sus. Pentru ei era ceva normal, nu simțeau teama sau frica pe care o simțeam la evrei, în Tel Aviv. Erau fericiți că au scăpat de un dictator. Vă pare cunoscut sentimentul? Schimbaseră câțiva prim-miniștrii într-un an. De ce? Mi s-a spus că „unii au renunțat, unii au fost răpiți, unii amenințați”.

Că acum e un haos general în țară, că se bat regiunile între ele, că au două (sau trei) guverne în același timp, că își blochează între ele producția de petrol (mare parte din PIB-ul lor de 80 Miliarde USD în 2012) și că țara e ușor acoperită de ISIS este doar o urmare nefericită a trecerii de la dictatură la „democrație”.

După un Tel Aviv unde mașinile capcană sunt și acum la ordinea zilei, după un Tripoli unde nu știai cine trage în cine, săptămânile trecute ne-am uitat cu toții la o încercare de lovitura de stat în Turcia. Vorba aia, auzeam de lovituri de stat prin filme sau prin cărți. Well, acum era aici, în Istanbul, aproape. Avem nu știu cate zboruri directe pe zi către ei. Așadar, mă repet: în România este bine. Nu trăim cu frica unei mașini capcană. Nu trăim cu frica că mâine un avion Tarom o să intre în SkyTower. Nu trăim cu frica unei bombe. Nu vedem tancuri pe stradă cu soldați înarmați până în dinți pe ele decât de 1 Decembrie. Când auzim un breaking news la televizor nu încremenim de frică. Nu ne este frică să mergem cu metroul și încă punem statusuri pe Facebook când vedem când un jandarm/soldat înarmat, pe magistrala de Pipera.

Lumea nu este în cel mai pașnic moment al ei. Asta este clar. De ce și cine trage sforile nu știm noi. Suntem mici, suntem români.

De asta zic, pentru tine, momentan este bine. Suntem într-o oarecare siguranță liniștitoare.  Să ne bucurăm pentru asta, cât putem!

(Sursa cover: Wikiepedia)

Ce mai înseamnă „gentleman” în 2016?!

Observ, în ultimul timp (mai ales pe Facebook) o dorință, în rândul „prietenilor” sau a cunoscuților, de a se identifica cu termenul „gentleman”, pentru că dă bine, pentru că atrage like-uri, femei sau mai știu eu ce. Îmi place într-o oarecare măsură această dorință de a ne ridica de la condiția medie de bărbat și de a fi ceva mai mult, de a impune respect și de a avea o atitudine a noastră.

Nu înțeleg, în schimb, de ce există percepția că dacă cineva se pozează la patru ace zilnic, cu ceasuri de firmă (mai scumpe decât mașina la volanul căreia este în poză), la un whisky și trabuc, automat este gentleman sau domn?! Asta înseamnă în 2016 cuvântul „domn”: haine, ceasuri, mașini și alcool?!

Parcă toată lumea trăiește cu senzația că dacă asaltează online-ul cu poze în costume, dimineața la cafea, într-un local elitist și seara la whisky cu trabuc, lumea o să creadă că duce viață de gentleman/domn sau de magnat? Discutând afaceri de milioane și punând țara la cale?! Și noaptea tot într-un apartament de 2 camere se vor culca. Consider extrem de greșită această percepție a noastră, încercând să vindem iluzia că ducem viața perfectă!

Am prins o discuție, la un moment dat, printre care, indirect, se transmitea ideea că a fi domn/gentleman nu mai înseamnă lucruri mici, precum a deschide o ușă pentru o domnișoară ori a cumpăra un buchet de flori pentru ea, ci mai degrabă ceva „mai mult”. Din păcate continuarea ideii nu a venit. Eram tare curios să aflu ce anume mai este necesar.

Da, și mie îmi plac hainele și mi-am permis să am o garderobă axată pe costume și cămăși, în mare parte datorită job-ului, care m-a purtat în ultimii 5 ani prin nișa de modă masculină, respectiv realizarea de costume și cămăși pe comandă. Dar nu consider că asta mă transformă implicit într-un domn sau gentleman. Nici dacă zilnic mi-aș poza ținutele, în fața scării, pe stradă, cam oriunde as merge în oraș, în timp ce fumez un trabuc.

Fuck it! Când stau prin birou 10 ore, îmi vine să smulg cravata și cămașa de pe mine. Pun și eu astfel de poze, ocazional, până la urmă e muncă mea și îmi place să pot arăta asta. La mine pe Facebook, lângă o poză la costum și cravată, sigur apare și o poză în tricou, la o simplă ieșire cu prietenii. Mai și greșesc, când stau tolănit într-un vlog al lui Mariciu și sunt taxat, pe bună dreptate. Îmi asum greșeala și merg mai departe! Cum zicea și Bunescu într-un articol, nu îmi este rușine când merg la costum cu metrou la birou. Fără mașină la scară, cu un șofer care să mă aștepte cu ziarul și cafeaua, cum alții dau impresia că trăiesc, în Bucureștiul asta.

A fi gentleman cuprinde o arie mult mai vastă de calități pe lângă stilul vestimentar. Iar acesta, la rândul său, poate fi analizat diferit: poți să ai stil vestimentar și dacă nu porți sacou (indiferent că e retail sau realizat pe comandă) și ești într-o ținută din blugi și tricou. Nu cred că un gentleman este doar o persoană îmbrăcată la costum. A fi domn, cel puțin în viziunea mea, înseamnă un cocktail reușit între educație, cultură și imagine (aici intră stilul vestimentar împreună cu imaginea din societate/online). Sunt situații și momente in viata când e mai „elegant” sa alegi discreția. „Less is more!” se aplica de multe ori în societate și apar semne de întrebare când o persoana nu poate atrage atenția și respectul decât prin haine. Să bei cognac seara, cu trabuc sau să mergi la concertul de Crăciun de la Viena, nu te clasifică drept „gentleman” mai rapid decât o fac gesturi mici precum: a deschide ușa la mașină prietenei, a nu întrerupe o persoană când vorbește, a avea o etică corectă la o cină și aici putem introduce o listă enormă de mici lucruri.

Mai găsesc articole pe net despre cum să fii „gentleman”, cu regulile clasice pe care le știe toată lumea și nici măcar acolo nu regăsesc ideea de „Opulence, i has it!„. Sinceritatea, în schimb, poate să fie pe aceea listă de reguli.

Nu vă recomand acele articole fumate, ci vi-l las pe acesta, despre gentleman-ul modern.

O zi plăcută îți doresc.

(Sursa cover / Sursa Poza)